întinse latifundii și stăpâni peste numeroase ateliere meșteșugărești, deținători a unor bogății uriașe în tezaurele templelor, constituie principala forță dominantă în economia țării. Puterea administrativă a țării le aparține tot lor, datorită diverselor funcții pe care le exercitau în stat. Preoții fiind deținătorii secretelor a numeroase descoperiri științifice, în deosebi în domeniul astronomiei, geometriei, descoperiri care aveau o imensă însemnătate practică: în trasarea canalelor de irigație, înălțarea construcțiilor, navigației etc, succesul castei preoțești în conflictul pentru putere dintre aceasta și dinastia faraonilor este asigurat.

Noul faraon are de ales între a se opune preoților ori a se lăsa guvernat de ei. Tânărul și entuziastul Ramses al XIII-lea se va împotrivi preoților, dar în împrejurările economice și politice de atunci nu putea fi decât înfrânt.

Finalul Faraonului implică totuși o notă optimistă, în sensul unui înalt umanism, considerând că niciun efort nu e inutil când e vorba de binele omenirii și că încercările lui Ramses al XIII-lea au contribuit la realizarea unui progres. Într-adevăr, convorbirea dintre Pentuer și Menes, care pune capăt romanului, ne lasă impresia că Prus avea o robustă încredere în viitorul umanității, în progresul științei. Dacă totuși acest final rămâne oarecum confuz și nu-l satisface pe cititorul contemporan, explicația stă în limitele concepției lui Prus, care păstra o încredere nețărmurită în progresul treptat al societății pe cale reformistă. Deși contemporan cu Marx, Prus ignoră marile descoperiri științifice ale acestuia, ceea ce îl împiedică să aibă o viziune clară asupra proceselor istorice.

Bun psiholog s-a vădit Prus în tratarea tuturor personajelor. Dacă al doilea protagonist, marele preot Herhor, rămâne și el o figură de neuitat, nici figurile cu totul secundare n-au fost neglijate. Casta preoțească e înfățișată într-o admirabilă galerie de chipuri: alături de abilul și ambițiosul Herhor iată-l pe avidul de bogății Mefres, pe onestul, dar prea-circumspectul Sem, pe Mentezufis cel fără scrupule, care nu ezită să recurgă la cele mai odioase înscenări pentru a-l compromite pe Ramses în ochii poporului, în fine, pe ambițiosul Samentu, preotul savant, ca și pe Menes, omul de știință rupt de lume și de aceea înduioșător de naiv. Ramses al XII-lea, bătrânul tată al eroului principal, redă admirabil tragedia omului învins de lipsa de voință, ascunsă sub pietate și resemnare. Aceeași apreciere pozitivă o putem formula despre numeroase alte personaje de al doilea și al treilea plan (de exemplu regina-mamă, cămătarii fenicieni, cămătarul Dagon), definite printr-un gest, o frântură de dialog, un singur detaliu semnificativ, care le conferă un nemaiîntâlnit relief.

Autorul s-a slujit de întreaga sa experiență în procesul de elaborare a acestui roman. Pătrunderea psihologică, care nu degenerează niciodată în psihologism, modul realist în care sunt înfățișate aspectele sociale, darul evocării plastice, toate converg către închegarea unui ansamblu de admirabilă arhitectură epică, de conținut dens și convingător. Din seria bine-cunoscutelor calități scriitoricești ale lui Prus nu lipsește nici aceea deosebit de apreciată de către contemporanii săi și ai noștri, anume, umorul.

Într-un amplu eseu al Mariei Dombrowska, intitulat Schițe și gânduri despre Bolesław Prus, autoarea analizează variatele aspecte ale umorului romancierului nostru, umor care trece de la „râsul printre lacrimi”, menit să umanizeze cu adâncă înțelegere figuri ridicole, până la farsa în mod voit lucidă, cu intenția de a sublinia caducitatea unor relații sociale sau a unor moravuri. Iată-ne, deci, în plin domeniu al satirei, și Prus a găsit posibilitatea de a valorifica procedeul chiar într-un roman care, prin esența și factura sa, e foarte departe de genul satiric. Autorul face uz de un umor ascuțit, mușcător, exprimat cu mijloacele celei mai inocente simplicități, ca și cum scriitorul însuși nici n-ar bănui profundul ridicol al situației. Putem cita în acest sens episodul cărăbușilor din capitolul I: în cadrul unei discuții foarte solemne asupra sacrelor gângănii, care nu pot fi călcate în picioare de către oastea egipteană, Prus definește caracterul antagonismului dintre tânărul moștenitor al tronului și marele preot, ocrotitor al superstițiilor. Același umor sec, amar, incisiv îl găsim și în capitolul XXV, în care cei trei cămătari fenicieni își ascund interesele proprii sub masca iubirii de patrie. Considerând aceste pasaje satirice, ne apare ca deplin justificată concluzia Măriei Dombrowska din articolul mai sus pomenit: „Ne dăm seama că acest spirit dinamic, acest haz e (la Prus) o armă de luptă”.

O neîntrecută satiră a birocrației slugarnice și profitoare aflăm și în capitolul XXII, unde îl vedem pe tânărul prinț luându-și în serios rolul, preocupat să descopere pricinile sărăcirii Egiptului. Scribii îi citesc interminabile registre de socoteli, mecanic, monoton, ca niște automate, expun cu indiferență condamnări în masă, furturi din bunul obștesc, iar când prințul întreabă:

— Și ce-au devenit cele o sută patruzeci și opt de măsuri de grâu?

Scribul îi răspunde senin:

— Le-au mâncat șoarecii, și citi mai departe. La un moment dat, raportul deveni atât de plicticos și haotic, încât, pe la jumătatea lunii Paofi, prințul porunci să se întrerupă lectura.

— Spune-mi, mare scrib, ce înțelegi tu din toate astea? Ce știi tu?

— Tot ce-mi poruncește înălțimea-voastră să știu…

Și o luă iar de la început, dar de data asta din memorie.

Pasajul e zugrăvit cu mână de maestru, iar personajul secretarului, imbecilizat de un lucru mecanic, incapabil de gândire personală, și totuși suficient de abil pentru a-l linguși pe faraon, e la fel de caracteristic pentru Egiptul sclavagist, ca și pentru societatea burgheză polonă.

Astfel, Prus a folosit umorul pentru a evoca în toată autenticitatea ei o lume apusă, lovind totodată și în moravurile societății lui. De aceea, contemporanii săi au pretins că Faraonul e un roman cu cheie.