Câtă dreptate e în această apreciere vom vedea trecând în revistă diversele judecăți formulate de-a lungul anilor asupra romanului lui Prus.

S-au subliniat în dese rânduri, după cum am menționat și noi mai sus, limitele pozitivismului burghez în Faraonul, tendința vagă a lui Prus către o „armonie socială”. Însă, după cum am mai arătat, scriitorul a rămas aici credincios principiilor democratice din anii 70, care nu deviaseră către liberalismul pasiv, ce se va manifesta în următorul roman al lui Prus, Copiii, lucrare ratată din pricina confuziei ideologice. Ceea ce se desprinde, însă, cu limpezime din Faraonul e ideea că poporul își va hotărî singur soarta atunci când va fi solidar în afirmarea conștiinței de clasă, când își va fi formulat un program eficient și când își va fi ales conducători conștienți de rolul maselor muncitoare. La triumful final va contribui dezvoltarea continuă a științei. Concepția aceasta, exprimată dar de Prus în romanul său, asigură operei o valoare etică neștirbită.

Romanul are și alte scăderi, de pildă în portretizarea unora dintre eroii cărții. Bunăoară, preotul Pentuer, care ocupă atâta loc în paginile romanului și pe care autorul l-a vrut o pildă de înțelepciune și de bun-simț, ni se pare astăzi un „raisonneur” cam convențional, după cum nu lipsite de convenție sunt adesea figurile celor două femei tinere din roman, Sara și Kama. Desigur, asemănarea lui Ramses cu Lykon, tânărul aventurier grec, atrăgând după sine diverse complicații inutile, rămâne un procedeu de melodramă. Dar toate aceste neajunsuri nu scad valoarea generală, mereu viabilă a operei, căci autorul a știut să satisfacă cerința de căpetenie a romanului istoric modern, realizând corelația cu prezentul și actualizând învățămintele trecutului.

Oare această legătură dintre prezent și un trecut îndepărtat i-a îndreptățit pe contemporanii lui Prus să afirme că Faraonul e un roman cu cheie și să se amuze a ghici sub „masca” lui Ramses al XIII-lea pe Alexandru al II-lea, țarul cu pretenții reformiste, sau alte personaje politice din vremea lor, sub alte „măști” egiptene? Nicidecum. Personajele lui Prus nu sunt măști, ci oameni vii, integrați perfect în mediul lor firesc, iar actualizarea puternică a unui conflict petrecut cu trei milenii în urmă nu-i răpește acestuia nimic din autenticitate. Publicul cititor, de altfel, a considerat Faraonul ca roman istoric, și tot ca atare lucrarea a exercitat o considerabilă influență asupra altor scriitori integrați în realismul critic, care au dat opere valoroase, axate pe o problematică istorico-socială.

Romanul s-a bucurat la vremea sa de o popularitate extraordinară, în limba rusă s-a tradus încă din 1897, imediat ce a apărut opera integrală în volum. Curând s-a tradus în limba germană și în alte limbi; popularitatea aceasta a rămas neștirbită până astăzi. Între cele două războaie, opera a fost prețuită, dar nu fără rezerve. Criticii catolici au condamnat Faraonul cu toată strășnicia. Edificatoare e, sub acest raport, judecata lui Czeslaw Lechicki, pentru care romanul e abia „tolerabil”, „nu atrage”, personajele sunt descrise caricatural, lectura e dificilă și „lipsită de atracție emoțională”. Era limpede că romanul egiptean țintea în obscurantismul clerical.

Nu cu mult înainte, în Emancipatele, tratând rolul femeii în societatea modernă, Prus atrăsese discret atenția asupra influenței nocive a educației religioase în rândurile tineretului polon. Eroina Emancipatelor, Madzia, se călugărește, și aceasta face ca deznodământul romanului să ne apară deprimant. Nu e locul aici să analizăm perspectivele pe care, totuși, le deschide finalul Emancipatelor, dar fapt e că ceea ce abia e schițat în aventura tragică a Madziei e accentuat viguros în Faraonul. Prus a militat toată viața, consecvent, contra resemnării predicate maselor de către cler, și Faraonul rămâne o energică afirmare a acestei atitudini.

Prețuirea justă, exhaustivă, cu recunoașterea exactă a lipsurilor sale s-a acordat romanului abia după 1945. În cadrul reconsiderării romanului istoric pe baza criticii literare marxiste, a criteriilor riguros științifice, s-a reluat întreaga problematică a genului, caracterizându-se esența lui și definitivându-i-se sarcinile.

Ca metodă de lucru, Prus a folosit procedeele scriitorului modern în alcătuirea romanului său istoric realist: materialul fabulativ l-a cules din izvoare directe, iar ceea ce nu se cunoștea la vremea aceea a recompus pe bază de analogie, de situații similare, de ipoteze verosimile. De aceea, nu fără dreptate, Faraonul a fost pus alături de Petru I al lui Alexei Tolstoi și de Tinerețea și sfârșitul lui Henric al IV-lea al lui Heinrich Mann.

Prus a abordat critic materialul istoric, în urma unor adânci și documentate meditații asupra marilor probleme ale societății sclavagiste, reconstituite fidel și plastic, tratate în așa fel, încât să depășească rama strict istorică și să atingă o problematică general-umană, de interes actual și în vremea lui.

Prus a verificat cadrul și anecdotica romanului său istoric printr-o problematică cu puternic ecou în contemporaneitate, izbutind astfel să-i pasioneze pe cititori, să-i îndemne a cugeta la marile probleme ale vieții.

Sub acest raport, lectura atentă a Faraonului lui Prus va oferi, desigur, maselor de cititori un fericit prilej de meditație și o aleasă desfătare artistică.

Editura pentru Literatură Universală

Prima parte

Capitolul I

 

 

Pe vremea când Ramses al XII-lea se afla în cel de-al treizeci și treilea an al fericitei sale domnii, au avut loc în Egipt două ceremonii, care au umplut inimile drept credincioșilor săi locuitori de bucurie și mândrie.

În luna Mehir, adică în decembrie, fusese readusă la Teba{1}, încărcată de daruri scumpe, statuia zeului Honsu{2}, care timp de trei ani și nouă luni fusese purtată prin țara Buhten{3}, unde o însănătoșise pe Bent-res, fiica regelui, și alungase duhurile rele nu numai din sânul familiei regale, dar chiar și din cetatea Buhten.