class="calibre3">Iar în luna Farmuti, adică în februarie, Mer-amen-Ramses al XII-lea, domnul Egiptului de Sus și de Jos{4}, stăpânul Feniciei și al altor nouă popoare, după ce a stat la sfat cu zeii, al căror egal era, l-a numit drept erpatru al său, adică moștenitor al tronului, pe Ham-semmerer-amen-Ramses, fiul său, în vârstă de douăzeci de ani.

Alegerea aceasta a stârnit o nesfârșită bucurie în rândurile cucernicilor preoți, ale nomarhilor{5} destoinici, ale vitezei armate, ale poporului supus, cât și în rândurile tuturor celor care trăiau pe pământul egiptean. Căci fiii mai vârstnici ai faraonului, născuți de o prințesă hitită{6}, căzuseră pradă duhurilor rele, ca urmare a unor vrăji tainice. Unul, în vârstă de douăzeci și șapte de ani, dogise de cum ajunsese major, al doilea își tăiase vinele și murise, iar al treilea, căzând în patima băuturii, își pierduse mințile și, închipuindu-și că e maimuță, sta cocoțat de dimineața până seara printre ramurile copacilor.

În schimb, Ramses, cel de al patrulea fiu, născut de regina Nikotris, fiica marelui preot Amenhotep, era vânjos ca boul Apis{7}, îndrăzneț ca un leu și la fel de înțelept ca un preot. Îi plăcuse să stea printre militari din copilărie și, încă de pe vremea când nu era prinț moștenitor obișnuia să spună:

— Dacă zeii, în loc de mezin al regelui, m-ar fi făcut faraon, aș fi cucerit, ca și Ramses cel Mare{8}, nouă popoare despre care nimeni n-a auzit încă pomenindu-se în Egipt, aș fi înălțat un templu mai cuprinzător decât toată Teba și mi-aș fi construit o piramidă, pe lângă care cea a lui Keops ar fi fost ca o ramură de trandafir față de un falnic palmier…

Obținând mult-doritul titlu de erpatru, tânărul prinț se rugă de tatăl său să fie numit căpetenia steagului de oaste Memfi. Dar preamăritul Ramses al XII-lea, sfătuindu-se cu zeii – al căror egal era – răspunse că-i va împlini voia numai dacă va dovedi, ca un adevărat moștenitor al tronului ce se afla, că e în stare să conducă, în luptă, o oaste întreagă.

Sfatul adunat în scopul acesta sub conducerea sfetnicului împăratului pentru treburile oștirii, Sem-amen-Herhor, mare preot al celui mai mare dintre templele închinate la Teba lui Amon{9}, hotărî ca la jumătatea lunii Misori, adică la începutul lunii iunie, moștenitorul tronului să strângă cele zece steaguri de oaste aflate de-a lungul drumului ce leagă orașul Memfis de portul Pi-Uto, din golful Sebenitos.

Cu această oaste de zece mii de ostași, pregătită pentru luptă, înzestrată cu mașini de război și cu cele de trebuință unei expediții, moștenitorul să se îndrepte spre răsărit, pe drumul ce leagă Memfisul de Chet, către granița ținutului Gosen și a deșertului egiptean.

În acest timp, Nitager, căpetenia oastei care păzea porțile Egiptului de năvălirea popoarelor asiatice, să pornească dinspre Lacurile Amare împotriva lui Ramses.

Cele două armate, asiatică și apuseană, se vor întâlni în împrejurimile orașului Pi-Bailos, în pustiu, astfel ca vrednicii agricultori ai ținutului Gosen să nu fie împiedicați în îndeletnicirile lor.

Moștenitorul tronului va fi socotit învingător dacă, fără ca Nitager să i-o fi luat înainte, va izbuti să-și adune toate oștile și să le rânduiască în poziție de luptă, în întâmpinarea inamicului. În tabăra prințului Ramses se va afla însuși prea-cinstitul Herhor, sfetnicul împăratului pentru treburile oștirii, care îl va încunoștința pe faraon despre desfășurarea luptelor.

Hotarul ținutului Gosen, ca și al deșertului, era format din două căi de comunicație, dintre care una era canalul de transporturi Memfis – lacul Timrah, iar cealaltă – șoseaua. Canalul aparținea ținutului Gosen, în timp ce șoseaua atingea chiar deșertul, înconjurat astfel în semicerc de cele două artere. De pe șosea se vedea canalul aproape în toată întinderea lui.

Aceste iscusite hotare, statornicite de mâna omului, despărțeau între ele două ținuturi cu totul deosebite unul de altul. Ținutul Gosen, cu toate colinele lui, nu era decât un șes, în timp ce deșertul era alcătuit din înălțimi calcaroase și văi nisipoase. Ținutul Gosen părea o nesfârșită tablă de șah ale cărei pătrățele verzi și galbene își împrumutau coloritul de la grânele și palmierii ce creșteau de-a lungul haturilor; în timp ce pe nisipul roșcat al deșertului, ca și pe crestele lui albe, fâșiile înverzite ori oazele, cu copaci și tufe, păreau umbrele unor drumeți rătăciți.

Pe rodnicul șes al ținutului Gosen apărea, pe neașteptate, de după fiecare deal, câte o pădurice umbroasă de salcâmi, sicomori și tamarini, ce semănau de departe cu teii noștri; printre ele se pitulau palatele cu porticurile lor rotunde și cu coloanele pitice, sau colibele galbene de lut ale țăranilor. Uneori, lângă pădurice, răsărea chiar câte un orășel alb, cu acoperișurile caselor drepte sau, de dincolo de copaci, se înălțau, grele, porțile piramidale ale templelor – ca niște stânci cu pereții apropiați, împestrițate cu semne ciudate.

În deșert, după primul șir de dealuri sărace în verdeață, se profilau podișuri sterpe, acoperite ici-colo cu colțuri de stâncă.

Părea că sătul de atâta belșug, ținutul apusean zvârlea cu dărnicie princiară verdeață și flori, de cealaltă parte a canalului; deșertul însă, veșnic flămând, le înghițea în anul următor, prefăcându-le în cenușă.

Puținătatea vegetației, alungată pe stânci și pe nisipuri, se mai păstra și în locurile joase, unde, cu ajutorul șanțurilor săpate pe marginea șoselei, se putea trage apă din canal. În apropiere de șosea, oazele ascunse printre podișurile pleșuve, unde creștea orzul și grâul, vița de vie, palmierii și tamarinii, sorbeau doar rouă cerească. Prin locurile acestea pustii trăiau familii singuratice care, întâlnindu-se în târg, la Pi-Bailos, nici nu știau măcar, uneori, că sunt vecine.

La 16 Misori adunarea trupelor era aproape terminată. Cele nouă cete ale lui Ramses și o parte a mașinilor de război, care urmau să oprească unitățile asiatice ale lui Nitager, erau strânse într-o tabără care se afla