Mișcarea trupelor era condusă de însuși moștenitorul tronului. Alcătuise două linii de cercetași, dintre care cea mai înaintată avea rostul să urmărească mișcările inamicului, iar cea mai apropiată – să-i ferească oștirea de orice atac, atât de lesnicios într-un ținut plin de dealuri și prăpăstii. Vreme de-o săptămână el însuși vizitase și cercetase cetele ce se înșiruiau pe felurite drumuri, controlând cu multă băgare de seamă dacă soldații aveau arme bune și îmbrăcăminte călduroasă pentru noapte, ori dacă în tabere se afla o cantitate îndestulătoare de pesmeți, carne și pește uscat. Tot el poruncise ca soțiile, copiii și sclavii oștenilor, care se îndreptau și ei spre granița răsăriteană, să fie transportați pe canal, lucru care avu drept urmare atât micșorarea numărului taberelor, cât și mai lesnicioasa mișcare a armatei propriu-zise.

Căpeteniile militare mai vârstnice admirau priceperea, însuflețirea și chibzuință erpatrului, dar mai presus de toate munca și simplitatea lui. Garda personală, cortul princiar, carele și lecticile le lăsase la Memfis, iar el, în simplă îmbrăcăminte de ofițer, alerga călare, după moda asiriană, de la o ceată la alta, însoțit numai de doi aghiotanți. De aceea, adunarea corpului propriu-zis se făcu foarte grabnic, oastea ridicându-și tabăra lângă Pi-Bailos la timpul hotărât.

Nu tot așa merseră însă lucrurile cu statul său major, cu corpul de oaste grecesc și cu cele câteva mașini de război ce-l însoțeau. Adunat la Memfis, statul major avea de străbătut drumul cel mai scurt; deci, a pornit ultimul, urmat de o escortă uriașă. Aproape fiecare ofițer, erau doar odrasle de neam mare, avea o lectică și patru negri, un car de război cu două roți, un cort bine înzestrat și o mulțime de sipete cu îmbrăcăminte și hrană, precum și vase pline cu bere și vin. Pe deasupra mai erau însoțiți și de o trupă numeroasă de cântărețe și dansatoare care, socotindu-se drept înalte doamne, aveau fiecare câte o lectică și un car tras de o pereche, dacă nu chiar de două perechi de boi.

Când în cele din urmă porni din Memfis, caravana aceasta ocupa pe șosea mai mult loc decât toată oștirea lui Ramses. Și se mișca atât de încet, încât mașinile de război, lăsate la urmă, porniră cu o zi mai târziu decât fusese hotărât. Pe deasupra, când văzură deșertul, de altfel departe de a fi înspăimântător în locul acela, cântărețele și dansatoarele începură să tremure de frică și să plângă, așa că, pentru a le potoli, a trebuit să se grăbească popasul de noapte, să se ridice corturile, și să se pregătească spectacolul, după care urmă un ospăț. Petrecerea aceasta în toiul nopții răcoroase, sub cerul înstelat și în mijlocul naturii sălbatice, plăcu atât de mult dansatoarelor și cântărețelor, încât mărturisiră că de-aci înainte vor da reprezentații numai în deșert.

Între timp moștenitorul, aflând pe drum despre isprăvile statului major, poruncise să se grăbească înaintarea, iar femeile să fie trimise neîntârziat înapoi, în oraș.

Pe lângă statul-major se afla și prea-cinstitul Herhor, căpetenia oștilor, dar numai în calitate de privitor. Nu era înconjurat de cântărețe, dar nici nu-i ținea de rău pe ceilalți. Poruncise să-i fie dusă lectica în fruntea coloanei și, purtat astfel, înainta sau stătea pe loc să se mai odihnească sub adierea unui evantai enorm, cu care-l răcorea aghiotantul.

Prea-cinstitul Herhor era un om trecut de patruzeci de ani, și bine zidit. Închis în sine, rar scotea câte un cuvânt, și tot atât de rar se uita la oameni pe sub pleoapele plecate. Ca orice egiptean avea mâinile și picioarele fără podoabe iar pieptul descoperit. În picioare purta sandale, șoldurile le avea prinse într-o cingătoare, ce se termina în față într-un fel de șorț cu dungi albastre și albe. Fiind preot, își rădea barba și părul, purtând atârnată pe umărul stâng o piele de panteră. Iar ca ostaș, avea capul acoperit cu micul coif al gărzii imperiale de sub care îi flutura pe grumaji o năframă vărgată tot cu alb și albastru. La gât avea un lanț de aur împletit în trei, iar pe partea stângă a pieptului, aproape sub braț, o spadă scurtă, vârâtă într-o teacă scumpă. Lectica lui, purtată de șase sclavi negri, era mereu însoțită de trei oameni: unul purta evantaiul, al doilea o secure, semn al rangului său ostășesc, iar al treilea – lada cu papirusuri. Acesta din urmă era Pentuer, preot și scrib al marelui sfetnic, un ascet uscățiv care nu-și acoperea capul ras nici pe cea mai grozavă arșiță. Se trăgea din popor, dar datorită calităților lui neobișnuite avea un rol însemnat în stat.

Cu toate că Herhor, cu slujitorii săi, se afla în fruntea coloanei statului major și cu toate că nu se amesteca la manevrele trupelor, nu s-ar fi putut câtuși de puțin spune că nu știa ce se petrece în jur. La fiecare ceas, uneori la fiecare jumătate de ceas, se apropia de lectica marelui sfetnic fie un preot de rând, o simplă „slugă a zeului”, fie un soldat hoinar, fie un precupeț sau un sclav, care, prefăcându-se că trece din întâmplare pe lângă tăcutul alai al marelui om, arunca din mers câte o vorbă. Uneori, vorba aceasta era însemnată de Pentuer, dar de cele mai multe ori și-o întipărea în minte, căci avea o memorie neobișnuită.

Nimeni din mulțimea gălăgioasă a statului major nu lua în seamă lucrurile acestea. Ca niște odrasle de neam mare ce se aflau, erau mult prea prinși cu nesfârșitul lor du-te-vino, cu pălăvrăgeli zgomotoase ori cu cântul, pentru a mai lua aminte la cei care se apropiau de marele sfetnic, mai ales că o sumedenie de oameni forfoteau necontenit de-a lungul șoselei.

La 15 Misori, convoiul statului major, împreună cu marele Herhor, petrecură noaptea sub cerul liber, la o depărtare de o leghe de oștile ce-și ocupaseră poziția de luptă, de-a curmezișul șoselei, dincolo de orașul Pi-Bailos.

Înainte de ora unu dimineața, ce corespunde la noi orei șase,