dunele pustiului se înveșmântară într-o mantie violetă. Din spatele lor, soarele își ridica pleoapa. Ținutul Gosen era inundat de purpuriul razelor, în timp ce orășelele, templele, palatele celor avuți și colibele țăranilor păreau că sunt scântei și flăcări, aprinse pentru o clipă în marea de verdeață.

În scurtă vreme, spre apus, zarea fu inundată de o culoare aurie, de parcă toată verdeața ținutului Gosen ar fi fost cuprinsă într-un văl de aur, iar prin nenumăratele canale s-ar fi scurs în loc de apă, argint topit. Dunele pustiului se făcură și mai violete, aruncând peste nisipuri umbre lungi, iar peste roadele pământului dâre întunecoase.

Străjile, rânduite de-a lungul șoselei, puteau vedea ca-n palmă câmpiile presărate cu palmieri de dincolo de canal. Pe cele verzi creșteau inul, grâul, trifoiul; pe cele aurii se cocea orzul dintr-a doua însămânțare.

Din colibele pitulate printre copaci, începură să iasă la lucru felahii, aproape goi, cu pielea arămie, purtând drept orice îmbrăcăminte un fel de șorț prins de șolduri și o tichie pe cap. Unii se îndreptau spre canale ca să le curețe de mâl, ori să scoată apă și să ude ogoarele cu ajutorul șadufelor{10}. Alții, risipiți printre copaci, culegeau smochine și struguri copți. Tot pe acolo mișunau și o droaie de copii goi și femei îmbrăcate în cămăși albe, galbene sau roșii, fără mâneci. De jur împrejur forfota era în toi. Din înaltul cerului păsările de pradă se năpusteau după porumbei și coțofene. De-a lungul canalului se legănau, scârțâind, cumpenele fântânilor cu gălețile lor pline cu apă, în timp ce oamenii care culegeau fructe răsăreau și piereau în frunzișul pomilor, ca niște fluturi minunați. În deșert, pe șosea, era un adevărat furnicar de oști și de care pline cu toate cele de trebuință. Trecu un pâlc de călăreți înarmat cu lănci. După el mărșăluiră arcașii, cu tichii și încinși cu șorțuri, ținând în mână arcurile, pe spate tolba cu săgeți, iar la șoldul drept satire late. Arcașii erau însoțiți de prăștieri care purtau pe lângă tolbele cu proiectile și niște spade scurte.

În urma lor, la o sută de pași, mergeau două mici pâlcuri de pedestrași: unul înarmat cu lăncii, celălalt cu topoare. Și unii și alții purtau paveze dreptunghiulare, pieptare groase, ca un fel de zale, și tichii cu năframe, ce le fereau grumajii de arșiță. Dungile albastre și albe, ori galbene și negre ale tichiilor și pieptarelor îi făceau pe soldați să semene cu niște bondari uriași.

După întâia strajă, înconjurată de alaiul purtătorilor de topoare, venea lectica lui Herhor, iar după ea, cu chivere și platoșe de aramă, pâlcurile grecești ale căror pași ritmici sunau ca niște ciocane grele. Din spate se auzeau scârțâitul carelor, răgetul vitelor și strigătele cărăușilor. Pe marginea șoselei se strecura într-o lectică spânzurată între doi măgăruși un negustor fenician bărbos. Deasupra tuturor stăruiau nori aurii de praf și arșița.

Deodată, sosind în galop, un oștean din avangardă îl înștiința pe Herhor că se apropie moștenitorul tronului. Prea-cinstitul bărbat coborî din lectică și, în aceeași clipă, se ivi pe șosea un grup de călăreți care săriră din șa. Apoi Herhor și unul dintre călăreți îndreptându-se unul spre celălalt și oprindu-se la o depărtare de câțiva pași se închinară unul în fața celuilalt.

— Te salut, fiu al faraonului, să trăiești veșnic! zise marele sfetnic.

— Te salut și să trăiești ani mulți, mărite preot, răspunse moștenitorul, adăugând numaidecât: înaintați atât de agale, de parcă ați avea picioarele frânte, iar Nitager va fi cel mult peste două ore în fața armatei noastre.

— Ai spus adevărul. Convoiul statului major înaintează ca melcul.

— Mi-a mai spus Eunana, și Ramses arătă cu mâna spre ofițerul care stătea la spatele lui, încărcat cu amulete, că n-ați trimis nici măcar iscoade în trecători, deși este știut că în cazul unui război adevărat, dușmanul v-ar fi putut ataca și de-acolo.

— Eu nu comand ci numai bag de seamă, răspunse calm marele sfetnic.

— Dar Patrokles ce face?

— Patrokles, cu pâlcurile lui grecești, escortează mașinile de război.

— Dar Tutmozis, ruda și aghiotantul meu?

— Se pare că doarme încă.

Ramses, supărat, izbi cu piciorul în pământ și tăcu. Era un tânăr frumos, cu obrazul aproape ca de femeie, căruia mânia și bronzul pielii îi dădeau un farmec și mai mare. Purta un pieptar strâns pe trup, în dungi albastre și albe, iar sub chivără o năframă vrâstată la fel, la gât avea un lanț de aur iar sub brațul stâng un paloș de preț.

— Văd, zise el, că numai tu, Eunana, ai grijă de cinstea mea.

Ofițerul încărcat cu amulete se înclină până la pământ.

— Tutmozis e un trândav, zise moștenitorul. Întoarce-te, Eunana, la postul tău. Cel puțin avangarda să aibă o căpetenie. Apoi, privindu-și suita ce răsărise ca din pământ, înconjurându-l, adăugă: Să mi se aducă lectica. Sunt trudit ca un pietrar.

— Zeii pot, oare, osteni? șopti Eunana care mai întârzia încă la spatele lui.

— Du-te la postul tău! spuse Ramses.

— Poate că-mi vei porunci, chip al lunii, să cercetez măcar acum trecătorile? întrebă încet oșteanul. Te rog, poruncește-mi, căci oriunde aș fi, inima mea aleargă spre tine, să-ți ghicească voința și s-o împlinească.

— Știu că tu le bagi de seamă pe toate, răspunse Ramses. Acum du-te și vezi să nu-ți scape nimic.

— Mărite preot, i se adresă Eunana lui Herhor, îți ofer umilele mele servicii.

De abia plecase Eunana când, la coada coloanei în marș, se iscă o zarvă nemaipomenită. Căutau cu toții lectica moștenitorului, care nu era nicăieri. În schimb apăru, dându-i la o parte pe soldații greci, un tânăr cu o înfățișare ciudată. Purta o cămașă de mătase, o cingătoare bogat brodată și o eșarfă de aur pe umăr. Mai presus de orice, te izbea peruca lui enormă, alcătuită dintr-o mulțime de