Tânărul era Tutmozis, cel mai elegant bărbat din Memfis, care chiar și în toiul marșului se împopoțona și se pomăda.

— Te salut, Ramses! strigă el, dându-i în lături pe ofițeri. Închipuie-ți că ți s-a rătăcit lectica pe undeva: va trebui să te urci într-a mea, care, ce-i drept, nu-i vrednică de tine, dar nici prea rea nu-i.

— Sunt supărat pe tine, răspunse prințul. Dormi, în loc să veghezi asupra oastei.

Mirat, spilcuitul Tutmozis se opri.

— Eu dorm? strigă el. Să i se usuce limba celui care ți-a spus o asemenea minciună. Știind că vii, mă îmbrac de-un ceas, pregătindu-ți baia și parfumurile…

— Și în timpul ăsta oamenii înaintează în neorânduială.

— Trebuie oare să mă aflu eu în fruntea unei armate în care se află înaltul ei conducător, Herhor și o căpetenie ca Patrokles?

Moștenitorul tăcu. Între timp, apropiindu-se de el, Tutmozis îi șopti:

— Ia uită-te cum arăți, fiu al faraonului! Fără perucă! Părul și veșmintele ți-s pline de praf, iar pielea neagră și crăpată, ca pământul în miezul verii! Prea-onorata regină-mamă m-ar alunga de la curte, de-ar vedea una ca asta…

— Sunt obosit numai.

— Urcă-te în lectică! Acolo sunt cununi proaspete de trandafiri, păsări fripte și un ulcior cu vin de Cipru. Am adus-o, adăugă el în șoaptă, și pe Senura în tabără…

— E-aici? întrebă prințul. Și ochii strălucitori i se încețoșară pentru o clipă.

— Armata poate înainta mai departe, zise Tutmozis, iar noi o vom aștepta aici.

Ramses tresări.

— Lasă-mă, nu mă ispiti! Știi bine ca peste două ore începe bătălia…

— Ce mai bătălie!

— Sau cel puțin hotărârea prin care urmează să fiu numit conducător al oștirii.

— Fleacuri! spuse spilcuitul Tutmozis. Pot să jur că încă de ieri Herhor i-a trimis o înștiințare prea-măritului faraon, rugându-l să-ți încredințeze corpul Memfi.

— N-are a face! Astăzi nu sunt în stare să mă gândesc la altceva decât la oaste.

— Ce groaznică-i patima asta a ta pentru război! Hm! Să nu te speli cu lunile, și într-o bună zi să pieri… Brrr! Dacă ai vedea-o în schimb pe Senura… Numai să te uiți la ea…

— Tocmai de asta nici nu vreau s-o văd, răspunse Ramses cu hotărâre.

În timp ce din spatele rândurilor grecești opt oșteni aduceau pentru moștenitor imensa lectică a lui Tutmozis, dinspre avangardă se apropie în goană un călăreț. Alunecă de pe cal și se porni să alerge atât de repede, încât îi zăngăniră pe piept efigiile zeilor și tăblițele cu numele lor. Era Eunana, cuprins de înfrigurare.

Își întoarseră cu toții capetele spre el, lucru ce-i făcu plăcere.

— Erpatre, glas al cerului! strigă el, înclinându-se în fața lui Ramses. Când, ascultându-ți porunca divină, am pornit în fruntea oștirii, cercetând cu luare-aminte tot ce se petrecea în jur, am zărit pe șosea doi cărăbuși minunați. Fiecare din insectele acestea sfinte împingeau în fața lor, de-a curmezișul drumului, către nisipuri, un cocoloș de lut{11}…

— Ei și? îl întrerupse moștenitorul.

— Se înțelege, continuă Eunana, trăgând cu ochiul la Herhor, că așa cum poruncește legea divină, eu și oamenii mei, închinându-ne imaginilor de aur ale soarelui, am oprit înaintarea oștilor. Semnul prevestitor era atât de limpede, încât fără poruncă niciunul dintre noi nu s-ar fi încumetat să pășească mai departe.

— Văd că ești un egiptean cu adevărat evlavios, cu toate că trăsăturile feței tale sunt hitite, rosti prea-cinstitul Herhor și, întorcându-se spre câțiva dregători care stăteau mai aproape, adăugă: Nu vom merge mai departe, pe șosea, căci am putea să strivim sacrele vietăți. Ascultă Pentuer, am putea oare să ocolim șoseaua prin trecătoarea aceea de la dreapta?

— Da, răspunse scribul. Trecătoarea are o lungime de o milă și iese din nou pe șosea, aproape în fața orașului Pi-Bailos.

— Ce pierdere de timp! zise moștenitorul, mânios.

— Aș jura că nu-i vorba de niște cărăbuși, ci de duhurile cămătarilor mei fenicieni, glumi spilcuitul Tutmozis. Morți fiind și nemaiputându-și recăpăta banii, mă silesc, drept pedeapsă, să umblu prin pustiu.

Suita prințului aștepta cu neliniște hotărârea ce avea să se ia. Ramses i se adresă deci lui Herhor:

— Ce crezi despre toate acestea, mărite preot?

— Uită-te la ofițeri, răspunse preotul, și vei înțelege că trebuie să mergem prin trecătoare.

Atunci ieși în față Patrokles, căpetenia grecilor, și-i spuse moștenitorului:

— Dacă îngădui, prințul meu, grecii vor înainta mai departe pe șosea. Oștenii noștri nu se tem de cărăbuși.

— Oștenii voștri nu se tem nici de mormintele faraonilor, răspunse marele sfetnic, cu toate că locurile acelea nu-s prea sigure, de vreme ce nimeni nu s-a întors încă de pe-acolo.

Tulburat, grecul se retrase în rândurile suitei.

— Recunoaște, mărite preot, șopti moștenitorul peste măsură de mânios, că o astfel de piedică n-ar putea opri nici pașii unui măgar.

— Tocmai de aceea un măgar nu va fi niciodată faraon, răspunse ministrul, liniștit.

— În cazul acesta, înălțimea-ta va conduce oastea prin trecătoare, strigă Ramses. Eu nu mă pricep la tactica preoțească și, de altfel, trebuie să mă și odihnesc. Hai cu mine, îi zise apoi lui Tutmozis, îndreptându-se spre colinele pleșuve.

Prea-cinstitul Herhor porunci de îndată aghiotantului care purta securea să ia el comanda avangărzii, în locul lui Eunana. Apoi ordonă ca mașinile pentru aruncarea pietrelor să fie coborâte de pe șosea în trecătoare, soldații greci urmând să le înlesnească mersul prin locurile grele. Iar toate carele și lecticile ofițerilor din suită să pornească la urmă. După ce Herhor dădu aceste porunci, aghiotantul care purta evantaiul se apropie