— Cred că niciodată nu se va putea călători pe șoseaua asta…

— De ce? răspunse tânărul preot. De vreme ce două din sacrele vietăți ne-au aținut calea, nu se cuvine să mergem mai departe. S-ar putea întâmpla o nenorocire.

— Nenorocirea s-a întâmplat și așa. N-ai băgat de seamă că prințul Ramses s-a supărat pe marele Herhor? Iar stăpânul nostru nu-i omul care să uite ușor…

— Nu s-a mâniat prințul pe stăpânul nostru, ci stăpânul nostru pe prinț, certându-l, răspunse Pentuer. Și bine a făcut. Fiindcă tânărului prinț, încă de pe acuma i se pare că va fi al doilea Menes.

— Sau poate Ramses cel Mare? zise aghiotantul.

— Ramses cel Mare asculta poruncile zeilor și de aceea are în toate templele inscripții pline de laudă. În schimb Menes, primul faraon al Egiptului, a încălcat obiceiurile vechi și numai datorită blândeții părintești a preoților numele lui n-a fost uitat. Deși eu unul n-aș da niciun uten de aramă, pe faptul că mumia lui Menes ar exista.

— Tu, Pentuer, zise aghiotantul, ești un om înțelept, deci înțelegi că pentru noi e totuna dacă avem zece stăpâni sau unsprezece…

— Dar pentru popor nu e totuna dacă în fiecare an scoate un munte de aur pentru preoți sau doi munți de aur, unul pentru preoțime și altul pentru faraon, răspunse Pentuer, și ochii îi scăpărară.

— Te gândești la lucruri primejdioase, șopti aghiotantul.

— Dar tu de câte ori n-ai fost amărât văzând risipa fără de margini în care trăiesc faraonii și nomarhii? întrebă preotul, mirat.

— Mai încet! Mai încet! Vom mai vorbi noi altădată despre asta, nu acum.

Cu tot nisipul, mașinile de război cărora li se mai adăugaseră câte doi boi alunecau mai repede în deșert decât pe șosea. Lângă prima mașină mergea Eunana, necăjit și întrebându-se de ce-i luase Herhor comanda avangărzii. Voia oare să-i încredințeze vreun post mai înalt? Gândindu-se deci la noua sa carieră și poate pentru a-și înăbuși temerile ce-l frământau, puse mâna pe un drug și, acolo unde nisipul era mai adânc, sprijinea balistele{12}, sau, prin strigăte, îi zorea pe greci, care însă nu-l prea luau în seamă.

De mai bine de jumătate de oră convoiul înainta prin trecătoarea plină de cotituri, cu pereții goi și abrupți, când avangarda se opri din nou. În locul acela se afla o altă trecătoare, ce se încrucișa cu prima și prin mijlocul căreia trecea un canal destul de larg.

Soldatul trimis la Herhor cu vestea despre noua piedică aduse porunca de a se astupa canalul de îndată.

Cam o sută de soldați greci, cu târnăcoape și lopeți, se apucară de lucru. Unii sfărâmau stâncile, iar alții le aruncau în șanț acoperindu-le cu nisip.

Tocmai atunci se ivi din fundul trecătorii un om, purtând un târnăcop ce avea forma unui gât de cocostârc iar vârful ca un cioc. Era un țăran egiptean, bătrân și cu totul gol. Cuprins de o nesfârșită uimire, privi o clipă munca soldaților, apoi se repezi deodată la ei, strigând:

— Ce faceți aici, păgânilor, nu vedeți că ăsta-i un canal?

— Dar tu cum de cutezi să-i ocărăști pe ostașii luminăției-sale? îl întrebă Eunana, care tocmai răsărise și el acolo.

— Văd că ești egiptean și nu pari om de rând, spuse țăranul, am să-ți răspund deci. Canalul ăsta e al unui om mare: îngrijitorul moșiei scribului celui care poartă evantaiul prea-cinstitului nomarh din Memfis. Băgați bine de seamă să nu cadă năpasta pe capul vostru!

— Vedeți-vă de treabă, zise Eunana, adresându-se pe un ton protector soldaților greci care începuseră să caște gura la țăranul ale cărui vorbe nu le înțelegeau, dar al cărui ton îi pusese pe gânduri.

— Ia te uită cum astupă canalul mai departe, zise țăranul tot mai înspăimântat. Va fi vai de voi, câinilor! strigă el, repezindu-se la unul dintre soldați cu târnăcopul.

Grecul îi smulse unealta și-l lovi peste dinți, încât pe bătrân îl năpădi sângele pe gură. Apoi continuă să zvârle nisip în canal. Țăranul, amețit de lovitură, își pierdu curajul și începu să se roage:

— Fie-ți milă, zise el. Canalul ăsta l-am săpat eu cu mâinile mele, timp de zece ani, noaptea și în zilele de sărbătoare! Stăpânul mi-a făgăduit, dacă voi izbuti să aduc apa până în valea asta, că-mi va da supravegherea canalului, a cincea parte din recoltă și libertatea. Auziți? Libertatea, mie și celor trei copii ai mei! O, zeilor! își ridică brațele spre cer și din nou i se adresă lui Eunana: Tu, stăpâne, îmi vei da ascultare… Timp de zece ani de zile m-am strecurat în această trecătoare primejdioasă, pe când ceilalți mergeau la târg, la petreceri ori la procesiuni sfinte. Nu mă duceam nici la mormântul mamei, stăteam aici și săpam… Uitasem de cei morți, numai ca mie și copiilor mei să ni se dea libertatea și pământul, cu o zi măcar înainte de moarte… O, zeilor, fi-ți-mi voi martori și spuneți de câte ori nu m-au apucat aici zorile! De câte ori n-am auzit aici urletul sfâșietor al hienei și am văzut ochii verzi ai lupilor! Dar tot n-am fugit, căci unde aș fi putut fugi, nefericitul de mine, când de pe fiecare cărare mă pândea primejdia, iar de canalul ăsta mă țintuia dorința de libertate? O dată, acolo, după spărtura aceea, mi-a ieșit în față un leu, regele tuturor animalelor. Târnăcopul mi-a căzut din mâini. Am îngenuncheat în fața lui și așa cum mă vezi i-am spus vorbele astea: „Stăpâne! Vei avea oare poftă să mă mănânci? nu sunt decât un sclav!…” Și leul hrăpăreț se milostivi de mine. Tot așa m-a ocolit și lupul. Chiar și liliecii cei vicleni mi-au cruțat sărmanul cap, iar tu… un egiptean… Țăranul tăcu; văzuse cum se apropie alaiul marelui Herhor. După evantai înțelese că trebuie să fie cineva