— Ce vrei, omule? întrebă preotul.

— „Lumină a soarelui, ascultă-mă! strigă țăranul. Îți urez să nu se abată nenorocirea în casa ta, nici năpasta să nu cadă pe capul tău! Faptele tale să nu se irosească, iar șuvoiul să nu te înghită, când ai să treci Nilul, pe celălalt mal”{13}

— Te întreb ce vrei? repetă Herhor.

— „Stăpâne milostiv, grăi țăranul, căpetenie destoinică, tu care stârpești minciuna și dai naștere adevărului… Tu care ești părintele sărmanului, soțul văduvei, veșmântul celui fără mamă… Îngăduie-mi să-ți pot rosti numele ca pe o lege dreaptă a țării… Apropie-te de cuvintele gurii mele… Ascultă-mă și fă dreptate tu, cel mai înțelept dintre înțelepți…”{14}

— Vrea să nu fie astupat șanțul, zise Eunana.

Marele sfetnic dădu din umeri și se îndreptă spre canalul peste care se aruncase un podeț. Atunci, desperat, țăranul îl apucă de picioare.

— Pleacă de-aici! strigă Herhor, dându-se înapoi, ca în fața unui șarpe veninos.

Pentuer își întoarse capul; fața lui suptă avea culoarea pământului. Eunana îl apucă însă pe țăran și-l strânse de grumaji, dar neputându-l desprinde de picioarele preotului, chemă soldații. După o clipă, Herhor era liber și trecea de cealaltă parte a șanțului, iar soldații îl duseră pe țăran, aproape pe sus, până la coada convoiului, cărându-i vreo câteva zeci de pumni. Subofițerii care purtau întotdeauna la ei nuiele de trestie, îi numărară și ei vreo câteva zeci de lovituri și, la urmă, îl aruncară la intrarea în trecătoare.

Bătut, sângerând și mai presus de toate înspăimântat, sărmanul om zăcu câteva clipe pe nisip, își șterse ochii și deodată, ridicându-se în picioare, începu să gonească spre șosea, strigând:

— Înghite-mă, pământ! Blestemată fie ziua în care am văzut lumina soarelui și noaptea când s-a spus: „S-a născut un om…” în hlamida dreptății nu-i niciun colțișor pentru robi. Și nici măcar zeii nu se mai uită la o astfel de făptură, care are mâini ca să muncească, ochi ca să plângă și spinare pentru nuiele. O, moarte, prefă-mi trupul în pulbere, pentru ca nici acolo, pe câmpiile lui Osiris{15}, să nu mă mai nasc rob a doua oară…

Gâfâind de mânie, prințul Ramses urcă dealul urmat de Tutmozis. Peruca acestuia se răsucise, bărbuța falsă îi căzuse și o purta în mână. Dar, cu toată oboseala, obrazul său nu era palid fiind acoperit cu un strat de suliman.

În sfârșit prințul se opri pe culmea dealului. Dinspre trecătoare se auzea până la ei zarva ostașilor și huruitul balistelor care alunecau pe nisip. În față se întindea nesfârșitul șes al ținutului Gosen, scăldat în razele strălucitoare ale soarelui. Părea că nu-i pământ, ci un nor de aur, pe care fantezia cuiva zugrăvise un peisaj cu vopsele de smaragd, de argint, de rubin, de perle și topaze.

— Privește, îi strigă moștenitorul lui Tutmozis, întinzându-și mâna, acolo ar urma să fie țara mea, iar aici oastea mea… Și iată: acolo, cele mai înalte clădiri sunt palatele preoților, iar aici, căpetenia armatei este un preot! Poate cineva îndura una ca asta?

— Așa a fost întotdeauna, răspunse Tutmozis, uitându-se cu teamă în jur.

— Nu-i adevărat! Cunosc doar istoria țării, ascunsă ochilor voștri. Comandanți ai oștirii și stăpâni ai dregătorilor au fost numai faraonii care au știut să fie energici. Erau oameni care nu-și pierdeau zilele în rugăciuni și în jertfe, ci vedeau de treburile statului.

— Dacă asta-i dorința faraonului… zise Tutmozis.

— Nu poate fi dorința tatălui meu ca nomarhii să guverneze în capitalele lor după bunul lor plac, iar cârmuitorul Etiopiei să se socotească aproape egal cu regele regilor. Și nu poate dori tatăl meu ca armata lui să ocolească doi cărăbuși aurii pentru că Herhor e preot.

— E un mare conducător de oști, șopti Tutmozis, tot mai înspăimântat.

— Ce mai conducător! A bătut o mână de tâlhari libieni, care ar fi luat-o la sănătoasa numai la vederea pieptarelor soldaților egipteni. Dar privește ce fac vecinii noștri! Iudeea tărăgănează plata tributului și plătește tot mai puțin. Fenicienii cei vicleni își retrag în fiecare an câteva vase din flota noastră. La răsărit trebuie să ținem o armată uriașă împotriva hitiților, iar în jurul Babilonului și Ninivei e o fierbere ce s-a întins în toată Mesopotamia. Și care-i, la urma urmei, rezultatul cârmuirii preoților? Iată-l: în timp ce străbunicul meu avea un venit anual de 100 000 de talanți și o armată de 160 000 de ostași, tata n-are decât 50 000 de talanți și 120 000 de ostași. Și ce armată! De n-ar fi oastea grecească, ce menține disciplina așa cum câinele păzește oile, încă de pe acum soldații egipteni ar asculta numai de preoți, iar faraonul ar ajunge să însemne tot atât cât un prăpădit de nomarh.

— De unde știi tu toate astea? Cum de ți-au venit în minte? se miră Tutmozis.

— Nu mă trag oare și eu din casta preoților? Doar ei m-au dăscălit înainte de a fi moștenitor al tronului. O, când am să ajung faraon, după tatăl meu, căruia îi doresc să trăiască veșnic, am să le pun pe grumaji piciorul încălțat în sandale de oțel… Dar mai întâi voi pune mâna pe visteriile lor, totdeauna doldora – și care încă din timpul lui Ramses cel Mare au început să se mărească atât de mult, încât astăzi gem de aur și nici nu se pot asemui cu tezaurul faraonului.

— Vai ție! Vai ție! oftă Tutmozis. Gândurile tale ar apleca sub greutatea lor și dealul ăsta, dacă le-ar putea auzi și înțelege… Dar tu ce forțe ai? Ce ajutoare? Ce armată? Poporul