întreg, condus de o castă puternică, se va ridica împotriva ta. Cine-ți va lua apărarea?

Prințul ascultă și rămase pe gânduri. La urmă răspunse:

— Armata…

— O mare parte din ea îi va urma pe preoți…

— Oastea grecească…

— Un butoi de apă în Nil.

— Dregătorii…

— Jumătate din ei le aparțin.

Ramses dădu trist din cap și tăcu.

Coborâră apoi pe o pantă pleșuvă și pietroasă, dinspre vârful dealului, în partea cealaltă. Tutmozis, care o luase înainte, îi strigă:

— Să-mi fi învăluit oare farmecele ochii? Privește, Ramses! Printre stâncile de-aici se ascunde un alt Egipt!

— Se vede că-i moșia vreunui preot care nu plătește dări, răspunse prințul cu amărăciune.

Jos, la picioarele lor, se întindea o vale bogată. În forma unei furci, ale cărei capete se pierdeau printre stânci. Pe unul din ele răsăreau colibele slugilor și frumoasa locuință a stăpânului sau a administratorului. Se vedeau palmieri, viță de vie, măslini, smochini cu rădăcinile în aer, chiparoși și chiar tineri baobabi. Prin mijloc sălta un fir de apă, iar printre coline, la depărtare de câteva sute de pași, se vedeau niște mici heleștee.

Coborând printre viile pline de ciorchini pârguiți, auziră un glas de femeie care chema, sau mai degrabă cânta pe un ton trist:

„Unde-mi ești, găinușă dragă? Spune, unde ești? M-ai părăsit tu, oare? Nu-ți dădeam eu apă proaspătă și boabe pe ales, din mâna mea, de se uitau sclavii cu jind la tine? Unde ești? Răspunde! Ia seama că te prinde noaptea și n-ai să nimerești acasă, unde te îngrijeam cu toții. Sau, poate, rotind prin deșert, uliul cel roșcat o să-ți sfâșie inimioara… Și-atunci, zadarnic îți vei chema stăpâna. Răspunde-mi dar! Altfel mă duc și-s supărată că după mine calea-ntoarsă vei face singurică și pe jos…”

Cântecul se auzea tot mai aproape de cei doi drumeți. Cântăreața era la câțiva pași de ei, când Tutmozis, înălțându-și capul printre tufe, strigă:

— Privește, Ramses, ce fată încântătoare!

Prințul, în loc să se uite, sări pe cărare și-i aținu calea. Era într-adevăr o fată frumoasă, cu trăsături grecești și cu pielea de culoarea fildeșului. De sub vălul ce-i acoperea capul ieșea un păr negru, imens, strâns într-un coc. Purta un veșmânt alb și lung pe care-l prindea într-o parte, cu anina; prin voalul transparent apăreau, ca două merișoare, sânii ei feciorelnici.

— Cine ești tu, fetițo? Strigă Ramses. Cutele amenințătoare îi dispăruseră de pe frunte, iar ochii îi scânteiau.

— O, Iehova! O, tată! strigă ea înspăimântată și se opri înlemnită, pe cărare. Cu încetul însă se liniști, iar ochii-i catifelați recăpătară lumina lor obișnuită, de blândă tristețe.

— De unde ai răsărit? îl întrebă ea pe Ramses cu o voce ușor tremurătoare. Văd că ești soldat, iar soldații n-au voie să pătrundă aici.

— De ce n-au voie?

— Pentru că moșia e-a marelui nostru stăpân, Sezofris.

— Așa, zise Ramses zâmbind.

— Nu râde, căci vei păli pe dată. Marele Sezofris e scribul lui Hair, cel care poartă evantaiul prea-cinstitului nomarh al Memfisului. Tatăl meu l-a văzut și a căzut cu fața la pământ înaintea lui…

— Ho! ho! ho! făcu Ramses continuând să râdă.

— Vorbele tale sunt foarte cutezătoare, zise fata, încruntându-se. Dacă pe chipul tău n-aș citi bunătatea, aș crede că ești un mercenar grec ori un tâlhar.

— Încă nu e, dar ar putea ajunge cândva cel mai mare dintre tâlhari, unul cum încă nu s-a mai văzut, zise spilcuitul Tutmozis, îndreptându-și peruca.

— Iar tu ești desigur un măscărici, răspunse fata, prinzând curaj. O, sunt chiar sigură că te-am văzut la bâlciul din Pi-Bailos, cum fermecai șerpii…

Cei doi tineri erau acum cât se poate de bine dispuși.

— Dar tu cine ești? o întrebă Ramses pe fată, apucând-o de mâna, pe care ea și-o trase însă repede.

— Ce îndrăzneț ești! Sunt Sara, fiica lui Ghedeon, îngrijitorul moșiei.

— Evreică! zise Ramses, și o umbră îi trecu pe față.

— Ei, și? exclamă Tutmozis. Crezi că evreicele sunt mai puțin dulci decât egiptenele? Sunt doar mai rușinoase și ajungi mai greu până la ele, ceea ce dă dragostei lor un farmec neobișnuit.

— Deci sunteți păgâni, zise Sara cu demnitate. Odihniți-vă dacă sunteți osteniți, rupeți câțiva ciorchini și duceți-vă cu Dumnezeu. Slugile noastre nu văd cu ochi buni astfel de oaspeți. Fata vru să plece, dar Ramses o opri.

— Stai. Îmi placi și nu ne poți părăsi așa.

— Ești stăpânit de duhuri rele. În valea asta n-ar cuteza nimeni să-mi vorbească astfel, zise Sara indignată.

— Uite, vezi, interveni Tutmozis, tânărul acesta este ofițer în pâlcul de oaste al preoților lui Ptah și scrib al scribului unui dregător care poartă evantaiul deasupra celui ce poartă evantaiul nomarhului din Habu{16}…

— Văd că-i oștean, răspunse Sara, uitându-se îngândurată la Ramses. Și poate că-i și el un mare dregător, adăugă ea, ducându-și un deget la gură.

— Oricine aș fi, frumusețea ta întrece rangul meu, zise el, pe neașteptate. Dar, ia spune-mi, e adevărat că voi… că voi mâncați carne de porc?

Sara îl privi ofensată, iar Tutmozis zise:

— Se vede că nu-i cunoști pe evrei! Află dar că un evreu preferă să moară decât să mănânce carne de porc, pe care eu de altfel n-o consider drept cea mai rea…

— Dar pisici ucideți? insistă Ramses, strângând mâinile Sarei și uitându-se în ochii ei.

— Și asta-i o poveste… o poveste nerușinată! sări Tutmozis. Ai fi putut să mă întrebi despre lucrurile astea, în loc să înșiri prostii. Am avut doar trei ibovnice evreice…

— Până acum ai vorbit adevărul, dar acum minți, zise Sara. O evreică nu poate fi ibovnica nimănui! adăugă ea cu