— Nici chiar a scribului celui care poartă evantaiul deasupra nomarhului din Memfis? întrebă Tutmozis pe un ton batjocoritor.

— Nici…

— Nici a celui care poartă evantaiul?

Sara șovăi, dar răspunse:

— Nici.

— Atunci crezi că n-ar primi să fie nici ibovnica nomarhului?

Fata își lăsă mâinile în jos, neputincioasă. Se uită uimită la cei doi tineri; buzele îi tremurau iar lacrimile îi înecau ochii.

— Cine sunteți voi? întrebă ea înspăimântată. V-ați coborât din munți ca niște drumeți care vor apă și pâine. Vorbiți însă cu mine ca niște stăpâni… Cine sunteți? Paloșul tău, se întoarse ea spre Ramses, este împodobit cu smaragde, iar la gât ai un lanț lucrat așa cum n-are în tezaurul lui nici milostivul nostru stăpân Sezofris…

— Răspunde-mi mai bine dacă îți plac? stărui Ramses, strângându-i mâna și uitându-se galeș în ochii ei.

— Ești frumos ca arhanghelul Gavril, dar mi-e frică de tine, căci nu știu cine ești…

În clipa aceea, de dincolo de coline, se auzi glas de trâmbiță.

— Ești chemat, strigă Tutmozis.

— Dar dacă aș fi tot așa de mare ca Sezofris al vostru? întrebă prințul.

— S-ar putea să fii… șopti Sara.

— Dar dacă aș purta evantaiul deasupra nomarhului Memfisului?

— Tu poți fi chiar și mai mare…

Undeva, pe deal, se auzi alt glas de trâmbiță.

— Să mergem, Ramses, stărui Tutmozis, neliniștit.

— Dar dacă aș fi moștenitorul tronului, ai veni la mine, fetițo? întrebă prințul.

— O, Iehova! strigă Sara, căzând în genunchi.

Trâmbițele răsunară acum în mai multe locuri, chemând de zor.

— Să mergem repede! strigă Tutmozis, desperat. N-auzi oare că-i alarmă în tabără?

Moștenitorul tronului își scoase repede lanțul de la gât și-l aruncă Sarei.

— Dă-l tatălui tău, zise el. Te cumpăr de la el. Rămâi sănătoasă! O sărută pătimaș pe gură, iar ea îi îmbrățișa picioarele. Ramses se desprinse, fugi câțiva pași, apoi se întoarse din nou. Mângâie cu sărutări fața ei frumoasă și părul negru ca pana corbului, ca și cum n-ar fi auzit chemările nerăbdătoare ale oștirii.

— În numele măritului faraon, te chem să vii cu mine! strigă Tutmozis, apucându-l de mână pe prinț.

Începură să fugă în goană spre locul de unde veneau sunetele trâmbițelor. Ramses se împiedica uneori ea un om beat și își tot întorcea capul. În sfârșit, începură să se cațăre pe povârnișul din față.

„Și omul ăsta, își zise Tutmozis în gând, vrea să lupte împotriva castei preoților!”

Moștenitorul tronului și însoțitorul lui alergară cam un sfert de ceas pe spinarea stâncoasă a dealului, auzind tot mai aproape trâmbițele, care sunau din ce în ce mai tare alarma. În sfârșit ajunseră într-un loc de unde puteai cuprinde toate împrejurimile.

La stânga se întindea șoseaua, dincolo de care se vedea limpede orașul Pi-Bailos, oștile prințului și uriașele rotocoale de praf ce se ridicau deasupra inamicului care înainta dinspre răsărit. La dreapta se deschidea o trecătoare largă, prin mijlocul căreia oastea grecească trăgea mașinile de război. Nu departe de șosea, trecătoarea se unea cu o alta și mai largă ieșită din chiar inima deșertului. În punctul acesta se petrecea ceva neobișnuit. Grecii, ajunși cu mașinile lor aproape de întâlnirea celor două trecători, păreau acum cu totul nemișcați. Pe locul acesta, aflat între șosea și statul major al moștenitorului, patru rânduri, dese, ale unei alte oștiri, erau așezate în formă de careu, din care ieșeau amenințătoare și scânteind, sulițele.

Deși drumul era foarte înclinat, prințul porni în goană la oastea sa, spre locul unde stătea Herhor, înconjurat de ofițeri.

— Ce se întâmplă aici? strigă el amenințător. De ce sunați alarma în loc să continuați marșul?

— Suntem înconjurați, zise Herhor.

— Cine?! De către cine?

— Pâlcul nostru, de trei din pâlcurile lui Nitager, ieșite din deșert.

— Deci acolo, aproape de șosea, se află dușmanul?

— Însuși neînvinsul Nitager se află acolo.

În clipa aceea, ai fi putut crede că moștenitorul își ieșise din minți. Gura i se strâmbase, ochii îi ieșiseră din orbite. Trase paloșul și, alergând la greci, strigă cu o voce răgușită:

— După mine, împotriva celor ce ne-au aținut calea!

— Să trăiești veșnic, erpatre! strigă Patrokles, trăgând și el paloșul. Înainte, urmași ai lui Ahile! li se adresă el oștenilor. Să le arătăm văcarilor de egipteni că nu îngăduim să ne ațină calea!

Trâmbițele sunară pentru atac. Patru rânduri grecești scurte, dar strânse, porniră înainte, ridicând în sus praful și aclamându-l pe Ramses. În câteva minute grecii se aflară în fața oștilor egiptene și, pentru o clipă, șovăiră.

— Înainte! strigă moștenitorul, alergând cu paloșul în mână.

Grecii coborâră sulițele. În rândurile inamicului se făcu o mișcare, se auzi un freamăt și sulițele lor fură și ele lăsate în jos…

— Cine sunteți voi, nebunilor? bubui o voce puternică din partea opusă.

— Moștenitorul tronului! răspunse Patrokles.

Urmă o clipă de tăcere.

— Dați-vă în lături! tună aceeași voce puternică.

Oștile armatei răsăritene se dădură, încet, într-o parte și într-alta, întocmai ca o poartă grea și dublă, în timp ce oastea grecească trecu înainte.

Atunci, un luptător cărunt, cu chivără și zale aurie, se apropie de moștenitorul tronului și, înclinându-se adânc, vorbi:

— Ai învins, erpatre. Numai o mare căpetenie de oaste iese în chipul acesta din încurcătură.

— Tu ești Nitager, cel mai viteaz dintre viteji! strigă prințul.

În clipa aceea se apropie de ei Herhor care, auzind convorbirea, zise acru:

— Dar dacă și de partea voastră s-ar fi aflat un comandant tot