— Dă-i pace tânărului luptător! răspunse Nitager. Nu-ți este oare de ajuns că și-a arătat ghearele de leu, așa cum stă bine unui fiu de faraoni?

Tutmozis, auzind ce întorsătură luau lucrurile, se întoarse spre Nitager:

— De unde ai răsărit aici, vrednice comandant, și cum se face că grosul oastei tale se află în fața noastră?

— Am știut cât de încet înaintează corpul din Memfi, în timp ce moștenitorul își adunase pâlcurile în apropiere de Pi-Bailos. Și așa, în glumă, am vrut să vă prind în capcană, drăgălașilor… Spre nenorocul meu a apărut însă moștenitorul și mi-a încurcat planurile. Așa să faci Ramses, întotdeauna, firește în fața unor inamici adevărați.

— Dar dacă, așa cum s-a întâmplat astăzi, va întâmpina o forță de trei ori mai mare? întrebă Herhor.

— Mai mult prețuiește curajul bine chibzuit decât forța, răspunse bătrânul comandant. Elefantul este de cincizeci de ori mai puternic decât omul și totuși, lovit de mâna omului ori piere, ori i se supune.

Herhor asculta în tăcere.

Manevrele fiind socotite sfârșite, moștenitorul, însoțit de Herhor și de comandanți, porni spre trupele din Pi-Bailos, îi salută pe veteranii lui Nitager și, luându-și rămas bun de la oștile lui, le porunci să pornească spre răsărit și le ură noroc. Apoi, înconjurat de o mare suită, se îndreptă spre Memfis, pe șosea, prin mulțimea oamenilor din ținutul Gosen care, cu ramuri verzi și în veșminte de sărbătoare îl salutau pe învingător. Când drumul coti spre deșert, mulțimea se risipi, iar când se apropiară de locul unde statul major cârmise spre trecătoare, din pricina cărăbușilor, nu mai văzură pe nimeni pe șosea. Atunci Ramses îi făcu semn lui Tutmozis și, arătându-i dealul pleșuv, îi șopti:

— Du-te acolo, la Sara…

— Înțeleg.

— Și-i vei spune tatălui ei că-i ofer o moșie în apropiere de Memfis.

— Înțeleg. Poimâine o vei avea.

După acest schimb de cuvinte Tutmozis se retrase spre trupele care încheiau suita și dispăru.

Chiar în fața trecătorii prin care în cursul dimineții pătrunseseră mașinile de război, la vreo zece-cincisprezece pași dincolo de șosea, creștea un tamarin bătrân, deși nu prea mare. Aici, străjile care veneau înaintea suitei prințului, se opriră.

— Ne vom întâlni oare din nou cu cărăbușii? îl întrebă prințul zâmbind, pe Herhor.

— Vom vedea, răspunse Herhor.

Și într-adevăr văzură: un om gol atârna spânzurat de copacul pirpiriu.

— Ce înseamnă asta? strigă prințul, tulburat.

Aghiotanții alergară spre copac și se încredințară că spânzuratul era țăranul acela bătrân căruia armata îi astupase canalul.

— Bine a făcut că s-a spânzurat! le strigă Eunana ofițerilor. Nici nu v-ar veni să credeți dacă v-aș spune că sclavul ăsta păcătos a cutezat să-i cuprindă picioarele prea-cinstitului Herhor!

Auzindu-i vorbele, Ramses opri calul. Apoi descăleca și se apropie de copacul cu pricina. Țăranul atârna cu capul ieșit înainte, având gura larg deschisă, palmele întoarse către cei de față, iar în ochi i se oglindea spaima. Arăta ca un om care, vrând să spună ceva, își pierduse glasul.

— Nefericitul! suspină prințul, cu milă. Când se întoarse la alai porunci să i se povestească istoria mortului și apoi, timp îndelungat, călări fără să mai scoată o vorbă. În fața ochilor îi stăruia necontenit chipul sinucigașului, după cum în inimă îi clocotea simțământul că i se făcuse o mare nedreptate acestui rob disprețuit. O atât de mare nedreptate încât chiar și el, fiu și urmaș de faraon, trebuia să stea și să chibzuiască asupra ei.

Căldura se făcuse de neîndurat, praful înghițise apa, înțepând ochii oamenilor și animalelor. Oastea fu oprită pentru un scurt popas. Între timp, Nitager încheia vorba cu Herhor.

— Ofițerii mei, zise bătrânul comandant, nu privesc nicicând în jos, ci numai înainte, în fața lor. Poate de aceea n-am fost surprins niciodată de dușman.

— Cu aceste cuvinte mi-ai reamintit, viteazule Nitager, că am de plătit anumite datorii, răspunse Herhor și porunci să fie adunați ofițerii și oștenii aflați în apropiere. Iar acum, zise el, chemați-l pe Eunana.

Omul încărcat cu amulete fu găsit atât de repede, de parcă ar fi așteptat de mult chemarea. Chipul lui zugrăvea o bucurie ce-ar fi fost greu de stăpânit chiar de un om sfios.

Văzându-l, Herhor zise:

— Din voința măritului faraon, o dată cu terminarea manevrelor, puterea militară trece din nou în mâinile mele.

Cei de față își înclinară capetele.

— Puterea aceasta trebuie s-o folosesc, întâi de toate, la împărțirea dreptății.

Ofițerii începură să se cerceteze unul pe celălalt.

— Eunana, continuă marele sfetnic, știu că ai fost întotdeauna unul dintre cei mai zeloși…

— Adevărul vorbește prin gura ta, răspunse Eunana. Așa precum palmierul așteaptă rouă, la fel și eu aștept poruncile mai-marilor. Iar când nu le primesc, sunt ca orfanul care-și caută drumul, în deșert.

Plini de cicatrice, oștenii lui Nitager ascultau cu admirație cuvintele lui Eunana, zicându-și în gând: „Iată unul care va fi ridicat deasupra celorlalți!”

— Eunana, urmă Herhor, nu ești numai zelos, ci și evlavios, și nu numai evlavios, dar și cu mare luare-aminte, așa cum ibisul veghează deasupra apei. Iar zeii te-au hărăzit cu toate darurile: ți-au dat înțelepciunea șarpelui și ochiul uliului…

— Adevărul curat iese din gura ta, zise Eunana. Dacă n-aș fi avut un văz neobișnuit, nu i-aș fi zărit pe cei doi cărăbuși sfinți…

— Da, așa este, îl întrerupse marele sfetnic, și n-ai fi ferit armata noastră de un sacrilegiu. Pentru fapta aceasta, demnă de cel mai evlavios egiptean, îți dau – și Herhor scoase de pe degetul său un inel de aur –, îți dau acest inel cu numele zeiței Mut{17}, al cărei har și protecție te vor însoți