până la capătul drumeției pământești, dacă vei rămâne vrednic de ele. Și marele sfetnic îi petrecu lui Eunana inelul pe deget, iar cei de față scoaseră strigăte puternice în cinstea faraonului, zăngănindu-și armele.

Dar cum Herhor nu se mișca din loc, Eunana stătea și el locului și se uita drept în ochi lui, ca un câine credincios care primind din mâna stăpânului o bucățică, dă mai departe din coadă, așteptând.

— Și acum, începu din nou marele sfetnic, mărturisește, Eunana, de ce n-ai spus încotro s-a dus moștenitorul când oastea mărșăluia din greu prin trecătoare? Ai săvârșit o faptă rea, fiindcă a trebuit să sunăm alarma chiar în vecinătatea inamicului…

— Zeii îmi sunt martori că n-am știut nimic despre măritul prinț, răspunse Eunana mirat.

Herhor dădu din cap.

— Nu-i cu putință ca un om înzestrat cu un văz ca al tău, care la câteva zeci de pași zărește în nisip cărăbușii sfinți, să nu-l zărească pe un om atât de mare, cum este moștenitorul tronului.

— Cu adevărat, n-am văzut! se dezvinovăți Eunana, lovindu-se în piept. De altminteri nimeni nu mi-a poruncit să veghez asupra prințului.

— Nu te-am scutit de comanda avangărzii? Îți dădusem oare vreo altă însărcinare? Erai cu desăvârșire liber, întocmai ca un om chemat să vegheze asupra unor lucruri însemnate. Ai făcut oare față acestei însărcinări? Pentru o astfel de greșeală, în timp de război, ar fi trebuit să mori de o moarte…

Nefericitul păli.

— Dar, eu am pentru tine o inimă de părinte, Eunana, zise înaltul sfetnic. Ținând deci seama de marile foloase aduse oastei, prin faptul că ai zărit întruchiparea sfântului soare, în cărăbuși, îți dau, nu ca oștean aspru, ci ca un preot blând, o pedeapsă foarte mică: vei primi cincizeci de nuiele.

— Înălțimea-ta…

— Eunana, ai știut să te porți când ai fost fericit; fii curajos și acum și primește această neînsemnată mustrare așa cum se cuvine unui ofițer din oastea luminăției-sale, faraonul.

De abia își rostise Herhor cuvintele, că ofițerii îl și așezară pe Eunana într-un loc ferit, lângă șosea. Apoi unul i se așeză pe grumaji, altul pe picioare, iar alți doi îi numărară pe trupul dezgolit cincizeci de nuiele mlădioase.

Ca un luptător neînfricat ce era, Eunana nu scoase un geamăt, dimpotrivă, îngână un cântec ostășesc; după terminarea ceremoniei vru să se ridice singur. Dar picioarele slăbite nu-i dădură ascultare. Căzu cu fața în nisip și trebuiră să-l ducă la Memfis pe un car cu două roți pe care, stând culcat și zâmbind soldaților, își spunea în gând că nici vântul în Egiptul de Jos nu-i mai schimbător decât soarta unui biet ofițer.

Când, după un scurt popas, alaiul moștenitorului se urni din loc, Herhor încălecă și, călărind alături de preacinstitul Nitager, vorbi cu glas scăzut despre popoarele asiatice și mai ales despre trezirea celor din Asiria. În clipa aceea, cele două slugi ale sale – aghiotantul care purta evantaiul și scribul Pentuer – începură și ei să vorbească.

— Ce gândești despre întâmplarea cu Eunana? întrebă aghiotantul.

— Dar tu ce gândești despre țăranul care s-a spânzurat? zise scribul.

— Eu cred că ziua de azi a fost pentru el cea mai bună, după cum zgarda din jurul gâtului lui a fost azi cea mai blândă din câte a purtat în viață, răspunse aghiotantul. Socot de asemenea că Eunana va veghea de azi înainte și mai grijuliu asupra moștenitorului tronului.

— Te înșeli, zise Pentuer. De azi înainte Eunana nu va mai zări niciodată vreun cărăbuș, chiar de ar fi mare cât un bou. Iar în ceea ce-l privește pe țăran, nu socoți oare că a dus-o desigur greu, chiar foarte greu, pe sfântul pământ egiptean?

— Nu-i cunoști pe țărani, de aceea vorbești așa…

— Cine-i cunoaște mai bine ca mine? spuse scribul posomorât. N-am trăit oare printre ei? Nu l-am văzut pe tata cum iriga ogoarele, curăța canalele, însămânța, culegea recolta și, mai presus de toate, cum plătea dările? O, tu nici nu știi cât e de amară soarta țăranului în Egipt!

— Știu în schimb, răspunse aghiotantul, care-i soarta străinilor. Străbunicul meu, sau stră-străbunicul meu a fost un om de seamă printre hicsoși{18}, dar a rămas aici, căci s-a lipit de pământul acesta. Și ce crezi? Nu numai că lui i-au luat averea, dar și eu mai pătimesc încă din pricina obârșiei mele! Tu însuți vezi câte îndur din partea egiptenilor de baștină, cu toate că am un post însemnat. Cum aș putea, deci, să-l compătimesc pe țăranul egiptean care, văzându-mi fața gălbuie, mormăie uneori printre dinți: „Un păgân! Un străin!” Iar țăranul ăsta nu-i nici păgân, nici străin.

— Nu! El e numai sclav, zise scribul. Un sclav care e însurat, despărțit, bătut, vândut, uneori chiar ucis, căruia i se poruncește totdeauna să muncească, făgăduindu-i-se pe deasupra că va fi tot sclav și pe lumea cealaltă.

Aghiotantul dădu din umeri.

— Tu, glăsui el, cu toate că ești atât de înțelept, ești un om ciudat! Vezi bine doar că fiecare din noi are o slujbă, mai mică, mai mare, ori foarte neînsemnată, în care trebuie să lucreze. Te mâhnește oare faptul că nu ești faraon și că mormântul tău nu va fi o piramidă? La acest lucru nici nu te gândești, fiindcă știi că asta-i rânduiala lumii. Fiecare își împlinește menirea în felul lui: boul ară, asinul poartă drumeții, eu îl răcoresc pe prea-cinstitul Herhor, tu ții minte și gândești pentru el, iar felahul cultivă pământul și plătește dări. Ce câștig avem noi din faptul că un bou se naște Apis{19} și oamenii i se închină cinstindu-l, ori că un om se naște faraon sau nomarh?

— Țăranului aceluia i-au distrus munca lui de zece ani… șopti Pentuer.

— Dar munca ta n-o distruge Herhor? întrebă aghiotantul. Știe, oare, cineva,