— Te înșeli, zise scribul. El cârmuiește cu adevărat. El are puterea, el are voința, iar eu numai priceperea. Și de altminteri, pe mine nu mă bate, și nici pe tine, așa cum l-au bătut pe țăranul acela…

— În schimb l-au bătut pe Eunana și lucrul acesta ni s-ar putea întâmpla și nouă. Trebuie deci să fii curajos și să te bucuri de rostul ce i-a fost încredințat omului. Cu atât mai mult cu cât, precum știi, spiritul nostru nemuritor Ka{20}, pe măsură ce se purifică, se urcă pe trepte tot mai înalte, ca după mii sau milioane de ani, împreună cu sufletele faraonilor și sclavilor, împreună chiar cu zeii, să se contopească în părintele cunoscut și atotputernic al vieții.

— Vorbești ca un preot, răspunse Pentuer, cu amărăciune. Liniștea asta ar trebui să o am mai degrabă eu. Dar, în locul ei, am sufletul îndurerat, pentru că simt nenorocirile milioanelor de oameni asupriți.

— Cine îți cere lucrul acesta?

— Ochii și inima mea. Ea este ca o vale între munți ce nu poate tăcea când aude un țipăt, ci-i răspunde cu un ecou.

— Iar eu îți spun, Pentuer, că te gândești prea mult la lucruri primejdioase. Nu poate nimeni umbla pe coclaurile munților răsăriteni, căci se poate prăbuși în orice clipă; și nici nu poate rătăci prin deșertul apusean, unde dau târcoale leii flămânzi și de unde se năpustește hamsinul{21} turbat.

Între timp viteazul Eunana, hurducat în carul care îi sporea durerile, ceru, spre a dovedi că-i tare, mâncare și băutură. Mâncă o turtă uscată, frecată cu usturoi, bău bere acră dintr-un ulcior subțire și-l rugă pe căruțaș să-i alunge cu o ramură muștele de pe trupul sângerând. Zăcând așa, cu fața-n jos, peste saci și lăzi, într-un car ce scârțâia, sărmanul Eunana începu să cânte cu o voce plângătoare despre soarta crudă a oșteanului:

„Spui că-i mai bine să fii oștean decât scrib? Vino și privește urmele vinete și rănile lăsate de nuiele pe trupul meu, și-ți voi povesti apoi despre soarta chinuită a soldatului.

Eram aproape un copil când m-au luat la oaste. Dimineața, în loc de mâncare, primeam un pumn în pântec de m-apuca leșinul. La prânz o lovitură peste față de-mi rămânea gura căscată. Iar seara, capul mi-era, tot, numai o rană.

Vrei să-ți povestesc și despre călătoria mea în Siria? Mâncarea și băutura le purtam în spate ca un măgar; gâtul mi-era înțepenit și mădularele frânte. Beam apă împuțită, iar în fața dușmanului eram neputincios ca o pasăre în colivie.

M-am întors în Egipt dar aici mă simt ca pomul mâncat de omizi. Pentru te miri ce mă culcă pe pământ și mă snopesc în bătaie. M-au lovit cu vergile de mi-au rupt spinarea. Acum sunt bolnav, trebuie să mă ducă într-o căruță și-n vreme ce eu zac, sluga-mi fură mantaua și fuge…

De aceea scribule, să-ți schimbi părerea despre soarta fericită a ofițerului.”{22}

Așa cânta viteazul Eunana, iar cântecul lui, stropit cu lacrimi, a dăinuit mai mult decât împărăția faraonilor.

Când suita moștenitorului se apropie de Memfis, soarele tocmai asfințea. Dinspre nenumăratele canale, dinspre marea îndepărtată, se porni pe neașteptate un vânt aducând o boare umedă și rece. Drumul cobora din nou spre ținuturile roditoare; pe câmpii și pe dealuri se vedeau încă șiruri nesfârșite de oameni harnici, cu toate că razele ce cădeau deasupra deșertului deveniseră trandafirii, iar piscurile munților păreau cuprinse de flăcări.

Ramses se opri și cârmi calul. Îndată fu înconjurat de cei din jur; căpeteniile se apropiară și ele încet; cu pași ritmici se apropiară și rândurile oștenilor în marș. În amurgul purpuriu prințul semăna cu un idol; soldații se uitau la el cu mândrie și dragoste, iar comandanții cu admirație. Ramses ridică brațul. Toți tăcură, iar el spuse:

— Comandanți destoinici, viteji ofițeri, soldați supuși! Zeii mi-au dat astăzi prilejul să cunosc fericirea de a porunci unor ostași atât de viteji ca voi. Inima mea de prinț e plină de bucurie. Și cum voința mea este ca voi, comandanți, ofițeri și soldați să împărtășiți întotdeauna fericirea mea, poruncesc: fiecare dintre ostașii care au mers spre răsărit și care se înapoiază cu noi dinspre granița răsăriteană va primi câte o drahmă. Cu o drahmă mai mult soldații greci care, astăzi, sub comanda mea, ne-au deschis drumul prin trecătoare și câte o drahmă soldații din oștile lui Nitager, care au încercat să ne ațină drumul către șosea.

Rândurile ostașilor fremătară.

— Cinste ție, conducătorul nostru! Cinste ție, erpatre! Îți urăm viață veșnică! strigau oștenii, iar grecii strigau cel mai tare.

Prințul vorbi mai departe:

— Ofițerii de rang mai mic ai oștirii mele și ai oștilor viteazului Nitager vor primi cinci talanți. Iar între cinstitul Herhor și căpeteniile mari se vor împărți zece talanți.

— Eu las partea mea armatei, spuse Herhor.

— Cinste ție, erpatre! Cinste lui Herhor! strigară căpetenii și oșteni la un loc.

Discul roșu al Soarelui atinsese nisipurile deșertului apusean. Ramses își luă rămas bun de la oștire și porni în galop spre Memfis, iar prea-cinstitul Herhor, în mijlocul strigătelor voioase, se urcă în lectică și porunci să fie purtat în fruntea oștilor în marș. Când ajunse în față, unde glasurile se auzeau contopite într-un uriaș murmur asemănător freamătului unei cascade, marele sfetnic îi spuse scribului său Pentuer:

— Ții minte totul?

— Da, înălțimea-ta!

— Mintea ta e ca un granit pe care se scrie istoria, iar înțelepciunea ta este ca Nilul care inundă și rodește totul. Pe deasupra, adăugă marele sfetnic, zeii te-au hărăzit cu cea mai înaltă virtute: sfioșenia…

Scribul tăcea.