— Tu poți deci cântări mai bine ca oricare altul priceperea și faptele moștenitorului căruia îi urez să trăiască în veci. Herhor se odihni o clipă. Nu era obiceiul lui să vorbească atât de mult.

— Spune-mi, dar, Pentuer, și înseamnă acest lucru: se cuvine oare ca moștenitorul să-și spună voia în fața oastei? Se poartă astfel numai un faraon, un trădător, ori… un tânăr nesocotit care, cu aceeași ușurință, trece de la fapte vrednice de cinste la cuvinte nelegiuite.

Soarele apusese și peste o clipă căzu o noapte înstelată. Deasupra nesfârșitelor canale ale Egiptului de Jos ceața argintie devenea tot mai deasă, iar un vânt domol o răspândea până în deșert, răcorind soldații trudiți și udând din belșug plantele, ce se ofileau de uscăciune.

— Și mai spune-mi, Pentuer, urmă marele sfetnic, și chibzuiește de unde va lua el cei douăzeci de talanți, pentru a-și ține făgăduința făcută astăzi armatei, într-un chip atât de nesocotit? De altminteri, ori de unde ar lua banii, mi se pare, ca și ție, cred, că-i un lucru primejdios ca moștenitorul tronului să facă daruri armatei, tocmai când înălțimea-sa faraonul nu are cu ce plăti oștile lui Nitager, care se întorc de la răsărit. Nu-ți cer părerea asupra acestor lucruri; o cunosc, așa cum și tu cunoști gândurile mele cele mai tainice. Te rog numai să-ți întipărești bine în minte tot ceea ce ai văzut, spre a le putea expune pe toate adunării marilor preoți.

— Se va ține curând? întrebă Pentuer.

— Încă nu-i timpul. Voi încerca mai întâi să-l potolesc pe taurul ăsta nărăvaș cu mâna părintească a înălțimii sale. Ar fi păcat de el; are însușiri mari și puterea vântului de miază-zi. Numai că vântul acesta, în loc să sufle împotriva dușmanilor Egiptului, va începe să culce la pământ holdele și să smulgă din rădăcini palmierii… Marele sfetnic tăcu, iar alaiul său se pierdu într-o alee întunecată de copaci, ce ducea spre Memfis.

În clipa aceea Ramses se apropia de palatul faraonului. Clădirea aceasta se înălța dincolo de oraș, pe un deal, în mijlocul unui parc. Creșteau copaci ciudați aici: boababi din sud, cedri, pini și stejari din nord. Datorită însă priceperii cu care erau îngrijiți, trăiau câteva zeci de ani, atingând înălțimi destul de mari.

O alee umbrită ducea de jos, de la poalele dealului, până la poarta înaltă cât o clădire cu trei caturi. De fiecare latură a porții se ridica o zidire masivă, ca un fel de turn, având forma unei piramide retezate la jumătate, lată de patruzeci de pași și înaltă cât cinci caturi. În timpul nopții ele semănau cu două corturi uriașe de gresie. La fiecare etaj clădirile acestea ciudate aveau ferestre pătrate. Acoperișurile le aveau drepte.

Din vârful unei astfel de piramide garda supraveghea împrejurimile, iar din vârful celeilalte, preotul de veghe urmărea mersul stelelor.

La dreapta și la stânga turnurilor se întindeau zidurile, ori mai degrabă clădirile lungi cu un singur etaj, cu ferestre înguste și cu acoperișul neted, pe care stăteau de pază străjile. Pe laturile porții principale erau două statui, ce ajungeau cu capetele la etajul întâi și la picioarele cărora făceau de gardă alte străji.

Când prințul, însoțit de câțiva călăreți, se apropie de palat, straja, cu toate că era întuneric, îl recunoscu. Peste o clipă ieși repede din turn un dregător al curții, purtând o cingătoare albă, o pelerină neagră și o perucă ce semăna, prin mărimea ei, cu o glugă.

— Palatul e închis? întrebă prințul.

— Da, mărite prinț, răspunse dregătorul. Luminăția-sa îmbracă zeii pentru noapte.

— Apoi ce va face?

— Va binevoi să-l primească pe Herhor, marele sfetnic al oștilor.

— Și apoi?

— Apoi se va desfăta privind în sala cea mare, jocul dansatoarelor, iar mai apoi se va îmbăia și va spune rugăciunile de noapte.

— N-a poruncit să fiu primit? întrebă prințul.

— Mâine, după consiliul de război.

— Dar reginele, ce fac?

— Prima regină se roagă în odaia fiului mort, iar măria-sa mama voastră îl primește pe solul fenician care i-a adus daruri de la femeile din Tir{23}.

— Sunt și fete?

— Se pare că sunt câteva. Fiecare poartă podoabe ce prețuiesc câte zece talanți.

— Dar cine umblă, acolo, cu torțe? mai întrebă prințul, arătând cu mâna spre parc.

— Îl coboară din copac pe fratele măriei-tale care stă acolo de la amiază.

— Și nu vrea să se dea jos?

— Ba da, acum va coborî, pentru că s-a dus după el bufonul primei regine și i-a făgăduit să-l ducă la hanul unde beau parastiții{24}.

— Dar despre manevrele de azi s-a auzit ceva?

— S-a auzit că statul major a fost înconjurat de armata inamicului.

— Numai atât?

Slujbașul șovăi.

— Spune, ce-ai mai auzit?

— Am mai auzit că din pricina asta măria-ta ai poruncit să-i numere unei căpetenii cincizeci de nuiele pe spinare, iar călăuza să fie spânzurată.

— Toate-s minciuni, zise încet unul dintre însoțitorii moștenitorului.

— Și soldații vorbesc între ei că toate astea trebuie să fie minciuni, zise dregătorul cu mai mult curaj.

Moștenitorul întoarse calul și porni spre partea de jos a parcului unde era micul său palat. De fapt era o construcție de lemn, cu un singur etaj. Avea forma unui cub uriaș, înconjurat de două cerdacuri, unul jos și altul sus, sprijinite pe o mulțime de stâlpi. La lumina făcliilor ce ardeau înăuntru, se zăreau pereții de lemn, lucrați asemenea unor dantele și feriți de vânt prin draperii de pânză de diferite culori. Acoperișul drept, mărginit de o balustradă, avea pe el câteva corturi.

Slujitorii pe jumătate goi îl întâmpinară cu bucurie, unii ieșindu-i înainte cu făclii, alții căzându-i la picioare cu fața la pământ. Ramses intră