în casă. La parter își scoase îmbrăcămintea prăfuită, se îmbăie într-o cadă de piatră, se înveli apoi într-un fel de cearșaf mare, pe care îl legă la gât, iar la brâu se încinse cu un șnur. La catul de sus i se aduse cina, alcătuită dintr-o turtă de grâu, un pumn de curmale și un pahar de vin ușor. Apoi ieși în cerdac și, culcându-se pe-o canapea acoperită cu o blană de leu, porunci slugilor să plece și să-l trimită sus pe Tutmozis, îndată ce va veni.

Pe la miezul nopții se opri în fața casei o lectică din care coborî Tutmozis. Când intră pe terasă, căscând și cu pași greoi, prințul se ridică repede de pe canapea.

— Ai sosit? Ce se mai aude? strigă el.

— Încă nu dormi? zise Tutmozis. O, zeilor, după o trudă chinuitoare de atâtea zile! Și eu care mi-am închipuit că voi putea moțăi cel puțin până la revărsatul zorilor.

— Ce-i cu Sara?

— Va fi aici poimâine, sau te vei duce tu la ea de partea cealaltă a fluviului.

— Abia poimâine!

— Abia? Ramses, te rog să te culci și să dormi. Prea mult sânge rău ți s-a adunat la inimă și acum ți se urcă la cap, de parcă ar fi văpăi…

— Ce-a spus tatăl ei?

— E un om de treabă, înțelegător. Îl cheamă Ghedeon. Când i-am spus că vrei s-o iei pe fiică-sa, a căzut la pământ și a început să-și smulgă părul. Am așteptat, firește, să treacă revărsarea asta a durerii părintești, am mâncat ceva, am băut puțin vin și am trecut apoi la târguială. Cu lacrimi în ochi Ghedeon s-a jurat la început că-i mai bine s-o vadă moartă pe fiică-sa decât să fie țiitoarea cuiva. I-am spus că, aici, lângă Memfis, pe malul Nilului, va căpăta o casă care-i va aduce un venit de doi talanți pe an, și că nu va plăti dări. Se înfurie. Atunci i-am spus că va mai primi un talant pe an, în aur și argint. Suspină, apoi zise că fiică-sa a fost timp de trei ani crescută la Pi-Bailos. I-am oferit încă un talant. Tot neînduplecat, Ghedeon spuse că-și pierde locul de îngrijitor al moșiilor lui Sezofris, loc atât de bun. I-am spus că nu-i silit de nimeni să-și părăsească slujba și i-am mai oferit zece vaci cu lapte din grajdurile tale. Fruntea i se mai lumină puțin; totuși, recunoscu în mare taină că Sara mai stârnise luarea-aminte unui foarte mare dregător, Hai, care poartă evantaiul nomarhului din Memfis. I-am făgăduit atunci un taur, un lanț de aur mai mic și o brățară mai mare. În felul ăsta Sara te va costa: o casă și doi talanți pe an, precum și zece vaci, un taur, un lanț și o brățară de aur. Toate acestea le vei da, o dată pentru totdeauna, tatălui ei, prea-cinstitului Ghedeon; iar ei însăși – ce-ți va plăcea.

— Dar Sara ce-a spus? întrebă prințul.

— În tot timpul târgului umbla printre copaci. Iar când l-am încheiat și am băut din vinul bun, evreiesc, i-a spus tatălui ei… Știi ce? Că dacă nu ți-ar fi dat-o, s-ar fi urcat pe o stâncă și s-ar fi aruncat cu capul în jos. Acum cred că vei putea dormi liniștit, încheie Tutmozis.

— Mă îndoiesc, zise moștenitorul, rezemându-se de balustradă și uitându-se în partea cea mai pustie a parcului. Tu știi că pe drum am întâlnit un țăran spânzurat?

— O, asta-i ceva mai grav decât cărăbușii! zise în grabă Tutmozis.

— S-a spânzurat din pricină că armata îi astupase canalul pe care-l săpase în deșert timp de zece ani…

— De! Omul ăsta doarme acum ca o piatră. Cred că-i timpul să ne culcăm și noi.

— Omul ăsta a fost nedreptățit, zise prințul; va trebui să-i găsim copiii, să-i răscumpărăm și să le dăm în arendă o bucată de pământ.

— Lucrul trebuie făcut în mare taină, zise Tutmozis, altminteri vor începe să se spânzure toți felahii, iar nouă, stăpânilor lor, niciun fenician nu ne va mai împrumuta o para chioară…

— Nu glumi! Dacă i-ai fi văzut fața, n-ai mai putea ațipi, ca și mine…

Atunci de jos, dintre tufișuri, se auzi un glas nu prea puternic, dar limpede:

— Să te binecuvânteze, Ramses, Dumnezeul unic și atotputernic care nu are nume în limba omenească, nici statui în temple!

Cei doi tineri se aplecară peste balustradă cuprinși de uimire.

— Cine ești tu? strigă prințul.

— Poporul egiptean nedreptățit, răspunse glasul, încet și liniștit.

Apoi totul amuți. Nicio mișcare, niciun freamăt de ramuri nu trăda prezența cuiva în locul acela.

La porunca prințului alergară slugile cu făclii, dădură drumul câinilor și scotociră toate tufișurile ce înconjurau casa prințului. Dar nu era nimeni.

— Cine să fi fost? îl întrebă prințul, tulburat, pe Tutmozis. Poate spiritul țăranului aceluia?

— Spiritul? repetă Tutmozis. Nicicând n-am auzit despre spirite care să vorbească, cu toate că adeseori am stat de strajă lângă temple și morminte. Mai degrabă aș spune că acela care a vorbit îți e prieten…

— Atunci de ce s-ar ascunde?

— Și ce-ți displace în treaba asta? zise Tutmozis. Fiecare dintre noi are zeci, dacă nu chiar sute de dușmani nevăzuți. Mulțumește deci zeilor că ai măcar un singur prieten neștiut.

— Astăzi n-am să mai pot ațipi, șopti prințul tulburat.

— Liniștește-te! În loc să alergi pe cerdac de colo-colo, mai bine ascultă-mă și culcă-te. Somnul, să știi, e o zeitate de seamă și nu se cade s-o facem să alerge după aceia care fug cu pași de cerb. Dar dacă ai să te întinzi pe un pat moale, somnul – căruia îi place moliciunea –, o să se așeze lângă tine și o să te învelească în mantia lui uriașă ce acoperă nu numai ochii oamenilor,