ci și mintea lor. Spunând acestea, Tutmozis îl așeză pe Ramses pe canapea, apoi aduse un suport de fildeș având forma lunii noi și, culcându-l pe prinț, îi așeză capul pe rezemătoare. În sfârșit, părăsi pereții de pânză ai cortului, se întinse el însuși pe jos și, în câteva clipe, adormiră amândoi. Capitolul VI

 

 

În palatul faraonului de lângă Memfis, se putea pătrunde printr-o poartă așezată între cele două turnuri înalte, cât cinci caturi, numite piloni. Pereții din afară ai acestor construcții din gresie cenușie erau acoperiți de jos și până sus cu basoreliefuri.

Deasupra porții se înălța stema regatului: un glob înaripat, de sub care se strecurau doi șerpi. Mai jos se afla un șir de zei, cărora faraonii le aduceau jertfe. Pe stâlpii laterali erau de asemenea sculptate chipuri de zei, în cinci registre, iar jos de tot se aflau inscripții hieroglifice.

Locurile principale de pe pereții fiecărui pilon erau rezervate basoreliefului lui Ramses cel Mare care, într-o mână ținea un sceptru ridicat, iar cu cealaltă strângea de păr câțiva oameni prinși, ca pătrunjelul într-o legăturică. Deasupra figurii faraonului se vedeau alte două șiruri de zei, unii în picioare alții șezând; iar mai sus încă un rând de oameni, purtând ofrande, și sus de tot chiar spre vârful pilonului, capete de șerpi înaripați și câțiva cărăbuși.

Pilonii aceștia înalți cât cinci caturi, care se îngustau tot mai mult în partea de sus, poarta cât trei caturi, care îi unea, precum și basoreliefurile, în care ordinea alterna cu o mohorâtă fantezie, iar cruzimea cu evlavia, dădeau o impresie apăsătoare. De pătruns înăuntru ți se părea anevoie, de ieșit nici nu putea fi vorba, iar de trăit – și mai greu.

Prin poarta în fața căreia străjuia armata și o sumedenie de dregători mărunți, intrai într-o curte înconjurată de portice sprijinite pe stâlpi înalți. Era o grădiniță ornamentală, în care creșteau, în vase, mici aloeși, palmieri, portocali și cedri, așezați în rânduri și după înălțime. În mijloc țâșnea o fântână; aleile erau așternute cu nisip colorat.

Aici, sub portice, stăteau ori se plimbau marii dregători ai țării, vorbind în șoaptă.

Din curte, printr-o ușă înaltă, se pătrundea într-o sală sprijinită pe douăsprezece coloane înalte cât trei caturi. Sala era spațioasă dar din pricina grosimii coloanelor părea îngustă. Lumina îi venea prin niște ferestre mici tăiate în pereți și printr-o deschizătură mare dreptunghiulară, făcută în tavan. În sală domnea răcoarea și umbra și cu toate că era aproape întuneric, puteai vedea pereții și coloanele galbene, împodobite cu nesfârșite șiruri de picturi. Sus erau zugrăvite frunze și flori, mai jos zei, iar și mai jos oameni care purtau imaginile zeilor ori aduceau jertfe; printre toate aceste grupuri se înșiruiau, în rânduri, hieroglifele. Totul era zugrăvit în culori deschise, aproape țipătoare: verde, roșu, albastru.

În sala aceasta, pardosită cu mozaic înflorat, stăteau în tăcere, desculți și în veșminte albe, preoții, cei mai înalți dregători ai statului, Herhor marele sfetnic al armatei, precum și căpeteniile oștilor Nitager și Patrokles, chemați la faraon.

Ramses al XII-lea obișnuia să aducă jertfe zeilor în capela sa, mai înainte de-a întruni sfatul, lucru ce dura destul de mult. Mai în fiecare clipă, venind grăbit din fundul palatului, un preot ori un alt dregător vestea curtenilor desfășurarea serviciului divin.

— Înălțimea-sa a rupt sigiliul de pe ușa capelei… Acum îl spală pe zeul prea-mărit… Acum îl îmbracă… A închis ușa…

Pe chipurile celor de față, deși erau de rang înalt, era așternută neliniștea și mâhnirea. Numai Herhor sta nepăsător; Patrokles era nerăbdător, iar Nitager tulbura din când în când tăcerea aceea solemnă cu vocea lui puternică. După fiecare vorbă a bătrânului războinic, curtenii se mișcau ca niște oi speriate, apoi se uitau unii la alții, ca și cum și-ar fi spus: „Ăsta-i om din topor, care în toată viața lui n-a avut de-a face decât cu barbarii, așa că nu trebuie să i-o luăm în nume de rău…”

Din celelalte odăi pătrunse sunet de clopoțel și zăngănit de arme. În sală intrară pe două rânduri vreo douăzeci de oșteni din gardă, cu coifurile și pavezele aurite, cu spadele scoase din teacă; urmară apoi două rânduri de preoți, și în sfârșit, apăru faraonul, purtat pe lectică, învăluit în norii fumului din cădelnițe.

Stăpânul Egiptului, Ramses al XII-lea, era un bărbat de aproape șaizeci de ani, cu fața ofilită. Purta o mantie albă, pe cap un fel de tiară roșie-albă{25} cu un șarpe auriu, iar în mână un sceptru lung.

Când apăru alaiul, toți căzură cu fața la pământ. Numai Patrokles, fiind păgân, se ploconi adânc, iar Nitager, îngenunchind cu un singur picior, se ridică numaidecât.

Lectica se opri în dreptul baldachinului sub care se afla tronul înalt, de abanos. Faraonul cobori domol din lectică, privi o clipă la cei de față și, apoi, așezându-se pe tron, își pironi ochii în tavanul sălii, unde era zugrăvit globul trandafiriu cu aripi albastre și cu șerpi verzi.

La dreapta faraonului sta marele scrib, la stânga lui marele judecător, purtând toiagul dreptății, amândoi cu peruci imense pe cap.

La un semn al judecătorului, toți se așezară pe jos sau îngenuncheară pe pardosea, iar marele scrib se adresă faraonului:

— O, puternicul nostru stăpân și monarh! Sluga ta Nitager, marele străjer al hotarelor răsăritene, a venit să ți se închine, aducând drept tribut de la popoarele învinse un vas de piatră verde plin cu aur, trei sute de boi, o sută de cai și lemn parfumat „teșep”.

— Un tribut sărăcăcios, stăpâne, zise Nitager. Adevărate comori am putea găsi abia pe Eufrat, unde e mare nevoie să li se reamintească regilor îngâmfați, dar slabi, de timpurile lui Ramses cel Mare.

— Răspunde-i slugii mele Nitager, zise faraonul adresându-se marelui