scrib, că vorbele lui vor fi cercetate cu deosebită grijă. Iar acum întreabă-l ce gândește despre însușirile ostășești ale fiului și moștenitorului meu, cu care ieri a avut cinstea să se ciocnească la Pi-Bailos.

— Stăpânul nostru, domn peste nouă popoare, te întreabă, Nitager… începu marele cancelar.

Atunci, spre uimirea nespusă a curtenilor, căpetenia îl întrerupse pe un ton aspru:

— Aud și eu, cu urechile mele, ce-mi spune stăpânul meu… Iar vorbele sale când mi se adresează mie îmi pot fi transmise numai de moștenitorul tronului, iar nu de tine, mare scrib…

Înspăimântat, marele scrib se uită la cutezător, când faraonul spuse:

— Nitager, sluga mea credincioasă, are dreptate.

Herhor dădu din cap, a încuviințare.

Apoi judecătorul îi anunță pe toți cei de față, preoți, dregători și oșteni de gardă, că pot ieși în curte; el însuși, împreună cu marele scrib, înclinându-se în fața tronului, părăsiră cei dintâi sala, unde rămaseră doar faraonul, Herhor și cele două căpetenii ale oastei.

— Măria-ta, apleacă-ți urechea și ascultă-mi plângerea, începu Nitager. Azi dimineață, preotul care din porunca ta a venit să-mi ungă cu ulei părul, mi-a spus că, intrând la tine, să las sandalele la ușă. Și doar este știut nu numai în Egiptul de Sus și de Jos, dar și la hitiți, în Libia, în Fenicia și în țara Punt{26}, că acum douăzeci de ani mi-ai dat dreptul de a sta în fața ta în sandale.

— Ai dreptate, spuse faraonul. La curtea mea s-au strecurat atâtea neorânduieli…

— Poruncește numai, o rege, și veteranii mei vor face îndată rânduială, zise în grabă Nitager.

La un semn al lui Herhor, alergară câteva slugi, unul aduse sandalele lui Nitager, iar alții rânduiră în fața tronului taburetele pentru marele preot și căpeteniile oștilor.

Când cei trei demnitari se așezară, faraonul întrebă:

— Spune-mi, Nitager, socoți că fiul meu va putea fi căpetenie de oști? Spune-mi adevărul curat.

— Pe Amon din Teba, pe gloria strămoșilor mei, în vinele cărora curgea sânge regesc, jur că Ramses, fiul tău, va fi un mare conducător de oști, dacă-i vor îngădui zeii, răspunse Nitager. E încă tânăr, încă necopt, și totuși și-a strâns cu multă pricepere oștile, le-a înzestrat cu cele de trebuință și le-a înlesnit marșul. Cel mai mult însă mi-a plăcut că nu și-a pierdut capul când i-am tăiat calea, ci i-a condus pe ai lui la atac. Va fi o căpetenie vrednică și-i va învinge pe asirieni. Trebuie să-i zdrobim încă de pe acum dacă nu vrem ca nepoții noștri să-i vadă pe malurile Nilului.

— Iar tu, Herhor, ce spui? întrebă faraonul.

— În privința asirienilor socot că vrednicul Nitager își bate prea devreme capul cu ei. După războaiele din trecut suntem încă slabi și trebuie mai întâi să ne întărim bine, pentru a mai putea porni încă unul. În ceea ce-l privește pe moștenitor, Nitager vorbește drept; tânărul acesta are însușiri de comandant: e prevăzător ca o vulpe și năprasnic ca un leu. Totuși, ieri a săvârșit multe greșeli…

— Care dintre noi nu săvârșește? spuse Patrokles, care tăcuse până atunci.

— Moștenitorul, urmă marele sfetnic, a condus cu pricepere oștile, dar a uitat statul major, ceea ce a avut drept urmare că am mărșăluit atât de încet și în neorânduială, încât Nitager a putut să ne ațină calea…

— Poate că Ramses s-a bizuit pe cucernicia-ta? întrebă Nitager.

— În cârmuirea unei țări și în bătălie nu trebuie să te bizui pe nimeni: te poți prăbuși chiar și din pricina unei pietricele nezărite la vreme, zise Herhor.

— Dacă înălțimea-ta n-ar fi îndepărtat oștirea de pe șosea doar din cauza unor bieți cărăbuși, începu să explice Patrokles…

— Vrednicul nostru comandant e străin și păgân, îl întrerupse Herhor, și de aceea vorbește așa. Noi însă, egiptenii, știm că dacă poporul și soldații vor înceta să-i cinstească pe cărăbuși, fiii lor vor înceta să se mai teamă de ureus{27}. Din nesocotirea zeilor pornește și răzvrătirea împotriva faraonului.

— Dar armele noastre ce păzesc? îl întrerupse Nitager. Cine nu vrea să-și piardă capul, n-are decât să asculte de poruncile căpeteniilor.

— Care este deci părerea ta, cea de pe urmă, asupra prințului? îl întrebă faraonul pe Herhor.

— O, vie întruchipare a soarelui, o, fiu al zeilor, răspunse acesta, poruncește ca Ramses să fie uns, dă-i un lanț mare și zece talanți, dar căpetenie a steagului de oaste Memfi nu-l numi încă. Prințul e prea tânăr pentru demnitatea aceasta, e prea înflăcărat și lipsit de încercare. Îl putem oare socoti asemenea lui Patrokles, care în douăzeci de bătălii i-a călcat în picioare pe etiopieni și pe libieni? Îl putem oare socoti asemeni lui Nitager, la al cărui nume – de douăzeci de ani încoace – pălesc de spaimă dușmanii noștri de la răsărit și miază-noapte?

Faraonul își rezemă capul de braț, se gândi și zise:

— Mergeți cu bine. Voi face cum poruncește înțelepciunea și dreptatea.

Dregătorii se înclinară adânc, iar Ramses al XII-lea, fără a-și aștepta suita, trecu în încăperile mai îndepărtate.

Când cei doi comandanți de oaste rămaseră singuri, afară, Nitager îi spuse lui Patrokles:

— Aici, după câte văd, preoții cârmuiesc ca la ei acasă. Ce om și Herhor ăsta! Ne-a bătut mai înainte să ne fi putut spune și noi cuvântul și… n-o să-i dea moștenitorului comanda corpului Memfi!

— Pe mine m-a lăudat în așa chip, încât n-am cutezat să scot o vorbuliță, răspunse Patrokles.

— De altminteri, vede departe, cu toate că nu spune totul. Dacă prințul ar fi căpetenie a oștirii, ar pătrunde fel de fel de tinerei flușturatici care pornesc în bătălii însoțiți de cântărețe și, nici vorbă, ei ar ocupa rangurile cele mai de seamă. Firește, cei mai vârstnici s-ar deda lenei, de ciudă că n-au