fost înaintați, tinereii ar lenevi și ar benchetui, iar oastea s-ar duce de râpă, fără măcar să se ciocnească cu dușmanul. Da, Herhor e un înțelept!

— Numai să nu vă coste mai mult înțelepciunea lui decât lipsa de experiență a lui Ramses! șopti grecul.

Printr-un șir de încăperi pline de coloane și cu pereții împodobiți cu picturi, unde la fiecare ușă preoții și dregătorii curții se închinau adânc, faraonul trecu în odaia lui. Aceasta era o sală înaltă cât două caturi, pe ai cărei pereți de alabastru, erau pictate în aur și în culori bătătoare la ochi, scene înfățișând cele mai de seamă întâmplări ale domniei lui Ramses al XII-lea: închinarea locuitorilor Mesopotamiei, solia regelui din Buhten și procesiunea triumfală a statuii zeului Honsu prin țara Buhten.

În sala aceasta se afla statuia lui Horus{28} – cu cap de pasăre sculptată în malachit și împodobită cu aur și nestemate; în fața ei se afla jertfelnicul în formă de trunchi de piramidă, armele regale, jilțuri și lavițe scumpe, precum și măsuțe pline cu statuete.

Când se ivi faraonul, unul dintre preoții de față arse tămâie, iar unul din demnitari îl anunță pe moștenitorul care intră curând și se înclină adânc în fața tatălui său.

Pe fața deschisă a prințului era întipărită o mare neliniște.

— Mă bucur, erpatre, zise faraonul, că te întorci sănătos dintr-o expediție grea.

— Să trăiești veșnic și să umpli cele două lumi cu faptele tale! răspunse prințul.

— Chiar acum, zise faraonul, sfetnicii oastei mele mi-au povestit despre isprăvile și chibzuință ta.

Ramses tresări și se schimbă la față. Își aținti ochii asupra faraonului și ascultă.

— Faptele tale nu vor rămâne fără răsplată. Vei primi zece talanți, un lanț mare și… două pâlcuri grecești cu care vei face instrucție.

Prințul înmărmuri dar, după o clipă, întrebă cu o voce înăbușită:

— Dar steagul de oaste Memfi?

— Peste un an vom repeta manevrele și dacă nu vei săvârși nicio greșeală în comanda oștilor, îl vei căpăta.

— Știu, asta-i isprava lui Herhor! izbucni moștenitorul, abia stăpânindu-și mânia. Și, privind în jur, adăugă:

— Niciodată nu putem fi singuri, tată. Întotdeauna se află între noi străini…

Faraonul mișcă ușor sprâncenele și suita sa dispăru, ca un alai de umbre.

— Ce vrei să-mi spui?

— Un singur lucru, tată: Herhor e dușmanul meu. El m-a învinuit în fața ta și mi-a prilejuit o asemenea rușine! în ciuda purtării lui smerite, prințul își mușca buzele și strângea pumnii.

— Herhor e sluga mea credincioasă, iar ție îți este prieten. Datorită intervenției lui ești tu moștenitorul tronului. Eu sunt acela care nu încredințez un steag de oaste unui comandant tânăr, care a îngăduit să fie despărțit de oastea sa…

— Mi-am făcut drum până la ea, răspunse moștenitorul, mâhnit. Herhor a poruncit doar să ocolim pe cei doi cărăbuși…

— Ai vrea ca un preot să dea întâietate armatei în fața religiei?

— Tată! șopti Ramses cu glas tremurător. Ca să nu fie tulburați cărăbușii, a fost distrus un canal în construcție și a fost ucis un om.

— Omul acela și-a făcut seama singur.

— Dar din vina lui Herhor!

— În pâlcurile pe care le-ai strâns cu atâta pricepere lângă Pi-Bailos treizeci de oameni au pierit de oboseală, iar câteva sute sunt bolnavi.

Prințul lăsă capul în jos.

— Ramses, continuă faraonul, prin gura ta nu vorbește un slujitor al statului care poartă de grijă canalelor, ori ține seama de viața celor ce trudesc, ci un om stăpânit de mânie. Iar mânia nu se împacă cu dreptatea, așa cum nu se împacă uliul cu porumbelul…

— O, tată! izbucni moștenitorul tronului, dacă sunt cuprins de mânie e pentru că văd pornirea lui Herhor și a preoților împotriva mea…

— Tu însuți ești doar nepotul unui mare preot și preoți sunt aceia de la care ai primit învățătură. Tu le cunoști tainele mai mult decât oricare altul.

— Le-am cunoscut trufia nesăbuită și pofta de a cârmui. Și cum văd că sunt hotărât să le-o retez, îmi sunt încă de pe acum potrivnici. Herhor nu vrea să-mi dea nici măcar un steag de armată, pentru că vrea să comande el oastea întreagă. Scăpând aceste cuvinte, moștenitorul se înspăimântă. Monarhul însă își ridică spre el privirea limpede și răspunse liniștit:

— Oastea și țara sunt conduse de mine. De la mine pornesc toate poruncile și hotărârile. În lumea asta eu sunt balanța lui Osiris și eu însumi cântăresc treburile slugilor mele, ale moștenitorului tronului, ale înalților dregători sau ale poporului. Nechibzuit ar fi acela care ar socoti că nu-mi sunt cunoscute toate greutățile puse pe talgerele cântarului.

— Totuși, tată, dacă te-ai fi uitat la desfășurarea manevrelor cu ochii tăi…

— Aș fi văzut poate un comandant, îl întrerupse faraonul, care în clipa hotărâtoare se furișează prin tufișuri după o fetișcană… Dar eu nu mă opresc la astfel de nimicuri.

Prințul căzu la picioarele tatălui său și șopti:

— O, stăpâne! Ți-a povestit, desigur, Tutmozis despre această întâmplare?

— Tutmozis e și el un copilandru ca și tine. Face de pe acum datorii ca un viitor șef al statului major al steagului Memfi și gândește în inima lui că ochiul faraonului nu-i poate desluși isprăvile pe întinsul deșertului.

Capitolul VII

 

 

Peste câteva zile Ramses fu chemat în fața mamei sale, regina Nikotris, cea de a doua soție a faraonului, care pe-atunci se bucura de cea mai înaltă cinste în Egipt. Hărăzind-o să fie mamă de rege, zeii nu greșiseră. Era o făptură înaltă, destul de plină și, cu toate că împlinise patruzeci de ani, tot frumoasă era. Mai cu seamă