ochii și obrazul. Întreaga sa ființă era atât de maiestuoasă, încât chiar când mergea singură, în veșmântul ei simplu de preoteasă, oamenii își înclinau capul văzând-o.

Regina își primi fiul într-o odaie căptușită cu plăci de faianță. Stătea sub un palmier, într-un jilț încrustat. La picioarele ei, pe un scăunel, ședea un cățeluș; de partea cealaltă, îngenuncheată, o roabă neagră ținea un evantai. Regina purta un veșmânt de mătase, brodat în fir de aur, iar pe perucă avea o diademă împodobită cu nestemate în formă de lotus.

Când prințul se înclină adânc, cățelul îl mirosi și se culcă din nou; regina dădu din cap și întrebă:

— De ce ai cerut să te primesc, Ramses?

— Mamă, încă de acum două zile…

— Știam că ai treburi. Astăzi, însă, amândoi avem vreme; pot să te ascult.

— Îmi vorbești, mamă, cu atâta răceală, de parcă m-a învăluit vântul aspru al deșertului și, iată, nu mai am curaj să-ți spun păsul meu.

— E vorba de bani, nu-i așa?

Tulburat, Ramses lăsă capul în jos.

— Îți trebuie mult?

— Cincisprezece talanți…

— O, zeilor! strigă regina, acum câteva zile doar ți-am dat zece talanți din tezaur! Plimbă-te prin grădină, fetița mea, trebuie să fii obosită, zise regina, adresându-i-se sclavei negre. Rămași singuri, îl întrebă pe prinț: Oare-i atât de costisitoare evreica ta?

Îmbujorat la față, Ramses își înălță totuși capul.

— Știi, prea bine, mamă, răspunse el, că nu-i așa. Dar am făgăduit armatei o răsplată și… nu pot să i-o dau!

Regina îl privea mustrătoare.

— Cât e de rău, zise ea după o clipă, când fiul ia o hotărâre fără să se fi sfătuit cu mama sa. Ținând seama de vârsta ta, tocmai voiam să-ți dau o roabă feniciană, care mi-a fost trimisă din Tir, cu o zestre de zece talanți. Dar tu ai ales o evreică.

— Mi-a plăcut. Printre slujnicele tale, mamă, nu-i niciuna atât de frumoasă și nici chiar printre femeile tale…

— Dar e evreică!

— Mamă, nu trebuie să ai prejudecăți. Nu-i adevărat că evreii se hrănesc cu carne de porc și că ucid pisici…

Regina zâmbi.

— Vorbești ca un copil din cea mai de rând școală preoțească, răspunse ea, dând din umeri. Socot că o fiică a acestui popor nu se cade să fie cea dintâi ibovnică a moștenitorului. Fii cu luare-aminte, Ramses! Să nu uiți că Moise, căpetenia lor, e un preot trădător, blestemat până astăzi în templele noastre. Tot ei ne-au luat și credința într-unul singur Dumnezeu și legile noastre sfinte, despre care astăzi spun că sunt ale lor. Mai află, adăugă ea cu tărie, că fiicele acestui popor mai bine se omoară, decât să se culce în patul unui străin. Iar dacă se întâmplă totuși să nu-i respingă pe cei mai de seamă bărbați ai dușmanilor, aceasta o fac în nădejdea fie de a-i câștiga pentru țelurile lor, fie ca să-i ucidă…

— Crede-mă, mamă, că toate astea-s născociri de-ale preoților. Ei nu îngăduie oamenilor de altă credință să se apropie de picioarele tronului, ca nu cumva să-l slujească pe faraon fiind împotriva lor.

Regina se sculă din jilț și, încrucișându-și mâinile pe piept, își privi uluită fiul.

— E adevărat, așadar, ce mi s-a spus! Ești vrăjmașul preoților, zise ea. Tu, discipolul lor drag?

— Cred că mai am încă pe spinare urmele vergilor lor, răspunse prințul.

— Dar bunicul tău și tatăl meu, Amenhotep, care acum e în rândul zeilor, a fost mare preot și stăpânea întreaga țară…

— Tocmai pentru că bunicul meu a fost un stăpânitor, iar tatăl meu e faraon, nu pot suferi stăpânirea lui Herhor.

— La rangul pe care-l are l-a ridicat bunicul tău, Amenhotep.

— Iar eu am să-l dobor…

Mama ridică din umeri.

— Și tu, zise ea cu tristețe, vrei să comanzi un steag de oaste? Nu vezi că ești o fetișcană alintată, iar nu un bărbat și o căpetenie de oști…

— Cum așa? o întrerupse prințul, de abia stăpânindu-se să nu izbucnească.

— Nu-mi recunosc fiul… Nu văd în tine pe viitorul stăpân al Egiptului! Sub tine, dinastia va fi ca o barcă fără cârmă, pe Nil… Să-i gonești pe preoți de la curte? Și cu cine vrei să rămâi? Cine va fi ochiul tău în țara de Sus și în țara de Jos, ori peste hotare? Și un faraon trebuie să vadă totul în lume, orice lucru pe care cade raza divină a lui Osiris.

— Preoții vor fi slugile, iar nu sfetnicii mei.

— Ei sunt slugile cele mai credincioase. Datorită rugăciunilor lor, tatăl tău domnește de treizeci și trei de ani și ocolește războaiele ce-ar putea avea urmări nenorocite.

— Pentru preoți…

— Nu! Pentru faraon, pentru țară! Știi tu oare ce se întâmplă cu tezaurul nostru, din care într-o singură zi tu iei zece talanți și mai ceri încă cincisprezece? Știi tu că dacă n-ar fi fost dărnicia preoților, care îi lipsesc chiar și pe zei de nestematele adevărate, înlocuindu-le în folosul tezaurului nostru cu altele false, știi tu oare că averile noastre ar fi ajuns de mult în mâinile fenicienilor?

— O singură bătălie norocoasă ar umple casele noastre de bani, așa cum revărsarea Nilului ne inundă ogoarele.

Regina izbucni în hohote de râs.

— Da, zise ea, tu, Ramses, ești încă atât de nepriceput, încât nici chiar cuvintele tale nelegiuite nu pot fi socotite un păcat. Vezi-ți mai departe de pâlcurile grecești și părăsește-o cât mai grabnic pe evreica ceea, iar treburile țării lasă-le pe seama noastră.

— De ce s-o părăsesc pe Sara?

— Dacă ai avea un fiu de la ea, s-ar putea isca mari încurcături în treburile statului, unde și așa sunt destule necazuri. Pe preoți, adaugă