ea, poți fi mânios, numai să nu-i jignești în fața lumii. Ei știu că trebuie să-i ierte multe moștenitorului tronului, mai ales când e așa de nechibzuit. Timpul va domoli însă totul, spre gloria dinastiei și binele țării.

Prințul căzu pe gânduri. Deodată zise:

— Deci nu pot să mă bizui pe banii tezaurului?

— Nu. Marele vistiernic ar fi fost silit să oprească plățile chiar astăzi, de nu i-aș fi dat patruzeci de talanți din cei pe care mi i-a trimis Tirul.

— Și ce voi face cu armata? întrebă prințul, frecându-și nerăbdător fruntea.

— Îndepărteaz-o pe evreică și cere bani preoților. Îți vor împrumuta, poate.

— Niciodată! Mai degrabă iau de la fenicieni.

Regina clătină capul.

— Ești erpatru! Fă cum vrei… Dar te previn că va trebui să dai creditorului fenician un zălog însemnat și nu-i vei mai putea scăpa din gheare.

— Pentru acoperirea unei astfel de datorii ajunge o părticică din veniturile mele.

— Vom vedea… Aș vrea, din toată inima, să-ți vin în ajutor, dar n-am cu ce, zise regina cu tristețe, lăsând să-i cadă mâinile în jos. Fă cum vrei, dar să nu uiți că fenicienii sunt pentru averile noastre ca șobolanii în hambare; când se strecoară unul printr-o gaură, ceilalți calcă pe urmele lui…

Ramses întârzia să plece.

— Vrei să-mi mai spui ceva? întrebă regina.

— Aș fi vrut numai să te întreb… Inima îmi spune că tu, mamă, ai unele planuri în privința mea. Care sunt?

Regina îi mângâie obrazul.

— Nu, încă nu! Ești liber ca orice tânăr nobil din țara asta; bucură-te de libertate! Dar va sosi timpul, Ramses, când va trebui să-ți iei o soție, ai cărei copii vor fi prinți de sânge regesc, iar fiul tău va fi moștenitorul tronului. La aceste timpuri mă gândesc…

— Și ce vezi?

— Nu văd încă ceva lămurit. Oricum, însă, pricini politice îmi spun că soția ta trebuie să fie fiica unui preot.

— Poate fiica lui Herhor? strigă prințul, râzând.

— Ce rău ar fi în asta? Herhor va deveni în curând marele preot al Tebei, iar fiica sa are de abia paisprezece ani.

— S-ar învoi ea să stea lângă mine în locul evreicei? întrebă Ramses, batjocoritor.

— Ar trebui să-ți dai silința ca oamenii să-ți uite greșeala de acum.

— Îți sărut tălpile, mamă, și acum plec, zise Ramses, ducându-și mâinile la cap. Atâtea lucruri ciudate am auzit aici, încât mă tem ca Nilul să nu curgă spre cataracte, sau ca piramidele să nu se mute în deșertul răsăritean!

— Copilul meu, nu huli, șopti regina uitându-se cu spaimă la el. În țara aceasta au fost văzute minuni și mai mari…

— Nu cumva, întrebă prințul, cu un surâs amar, minunea ca pereții palatului să tragă cu urechea la spusele stăpânilor lor?

— Lumea a văzut moartea unui faraon după o domnie de câteva luni, ca și căderea unor dinastii care stăpâniseră nouă popoare.

— Da, dar faraonii aceștia uitaseră de paloș, de dragul cădelniței, răspunse prințul, apoi se înclină și ieși.

Pe măsură ce pașii moștenitorului amuțeau în uriașa sală, fața reginei își schimba trăsăturile: din maiestuoasă deveni îndurerată și înspăimântată, iar în ochii ei mari luciră lacrimi. Cu pași grăbiți se apropie de statuia zeiței, îngenunche și, presărând tămâie indiană peste cărbunii aprinși, se rugă:

— O Isis, Isis, Isis{29} De trei ori spun numele tău! O, Isis, tu care naști șerpi, crocodili și struți, de trei ori fie binecuvântat numele tău… O, Isis! Tu care ocrotești sămânța grânelor de vânturile ucigătoare, iar trupurile strămoșilor de puterea nimicitoare a timpului, o, Isis! Fii milostivă și-l ocrotește pe fiul meu! Numele tău să fie spus de trei ori și aici… și acolo… și acolo… Și azi… și întotdeauna… și de-a pururi, atâta timp cât templele zeilor noștri se vor oglindi în apa Nilului. Rugându-se și suspinând, regina se aplecă și atinse pământul cu fruntea. În clipa aceea se auzi deasupra ei o șoaptă tainică:

— Glasul celui drept este întotdeauna ascultat…

Regina se ridică repede și, cuprinsă de uimire, cercetă cu ochii în jurul său. Dar nu era nimeni. De pe pereți, o priveau doar florile zugrăvite, iar de pe altar chipul zeiței, plin de o liniște nepământească.

Capitolul VIII

 

 

Prințul se întoarse acasă. Îngrijorat cum era, îl chemă pe Tutmozis.

— Trebuie să mă înveți, îi spuse el, cum să fac rost de bani.

— Aha! zâmbi spilcuitul lui prieten. Asta-i o știință pe care n-o poate învăța nimeni în școlile preoților, fie ele cât de înalte, și în care eu aș putea fi mag…

— În școli se învață că nu se cade să împrumuți bani, rosti prințul.

— De nu m-aș teme că-mi spurc buzele de necredință, aș zice că unii preoți își pierd timpul zadarnic. Cu toate că-s sfinți, nu-s decât niște bieți oameni! Nu gustă carnea, se mulțumesc cu o singură soție, ori ocolesc chiar cu desăvârșire femeile și nici nu știu măcar ce însemnează să împrumuți bani. Sunt bucuros, Ramses, că înțelepciunea aceasta o vei cunoaște cu ajutorul sfaturilor mele. Înțelegi, cred, încă de pe acum, câte suferințe se pot ivi din lipsa de bani. Lipsit de bani, omul n-are poftă de mâncare, doarme neliniștit, privește femeile cu uimire, ca și cum s-ar întreba: „La ce slujesc oare?” În cel mai răcoros templu simte cum îi dogoresc obrajii, iar în mijlocul deșertului, pe arșița cea mai cumplită îl scutură fiorii înghețului. Ochii îi sunt pironiți înainte, ca ai unui om cu mintea rătăcită; nu aude ce i se spune, umblă de cele mai multe ori cu peruca ciufulită și uitând s-o ungă cu uleiuri parfumate, potolindu-se numai,