atinge niciodată fără permisiunea Maestrului meu. Am coborât prin pădure în tăcere, urmând lanterna călăuzei, şi am ajuns în cele din urmă la un mic drum de ţară unde erau parcate maşinile.

  Nimeni nu şi-a luat rămas bun de la mine. Soţia mea a pus sabia în portbagajul maşinii şi a pornit motorul. Am rămas tăcuţi un moment prelung, în timp ce ea conducea încet pentru a evita gropile şi denivelările de pe drum.

  „Nu-ţi face griji, a spus ea pentru a-mi reda puţin curaj. Sunt sigură că o vei regăsi.”

  Am întrebat-o ce i-a explicat Maestrul.

  „Trei lucruri. În primul rând, că ar fi trebuit să aducă un veşmânt mai călduros, fiindcă acolo sus era mult mai frig decât s-ar fi gândit. În al doilea rând, că nimic din toate acestea nu l-a surprins, şi că asta li se întâmplase deja adesea multora care au ajuns acolo unde eşti tu. Şi în al treilea rând, că sabia ta te va aştepta într-un punct al drumului pe care va trebui să-l parcurgi. Nu ştiu nici data nici ora. El mi-a vorbit doar de locul unde trebuie să o ascund pentru ca tu să o găseşti.

  — Şi care este acest drum? am întrebat nervos.

  — A, asta nu mi-a explicat prea bine. A spus doar că trebuie să cauţi pe harta Spaniei, un vechi drum medieval cunoscut sub numele de straniul drum al Sfântului Iacob.”

  Vameşul a privit îndelung sabia pe care soţia mea o purta cu ea şi ne-a întrebat ce aveam de gând să facem cu ea. I-am răspuns că va fi expertizată de unul din prietenii noştri înainte de a o pune în vânzare. Minciuna a avut succes; vameşul ne-a dat un atestat care arăta că am intrat cu sabia prin aeroportul din Bajadas, şi ne-a spus că, dacă vor apare probleme la scoaterea ei din ţară, va fi suficient să prezentăm acest document la vamă.

  Ne-am prezentat apoi la ghişeul de închirieri pentru a confirma rezervarea a două maşini. Ne-am luat chitanţele şi ne-am dus să mâncăm ceva la restaurantul aeroportului, înainte de a ne despărţi.

  Petrecusem o noapte de insomnie în avion – şi de teamă de avion şi de frica de ceea ce avea să se întâmple – dar, în ciuda acestui fapt, eram agitat şi extrem de treaz.

  „Nu-ţi fă probleme, mi-a repetat ea pentru a n-a oară. Trebuie să te ajungi în Franţa, la Saint-Jean-Pied-de-Port, şi s-o cauţi pe doamna Savin. Ea te va pune în contact cu cineva care te va conduce pe drumul Sfântului Iacob.

  Şi tu? Am întrebat, de asemenea, pentru a nu ştiu câta oară, cunoscând deja răspunsul.

  Mă duc acolo unde trebuie să mă duc, pentru a duce ceea ce mi-a fost încredinţat. Apoi voi rămâne la Madrid câteva zile şi mă întorc în Brazilia. Sunt în stare să administrez afacerile la fel de bine ca şi tine.

  Asta ştiu”, am răspuns, nedorind să abordez problema.

  Eram foarte preocupat de afacerile pe care le lăsasem în Brazilia. Aflasem esenţialul despre drumul Sfântului Iacob în două săptămâni după incidentul din Acele negre, dar mi-au trebuit aproape şapte luni pentru a mă decide să las totul şi să fac călătoria. În cele din urmă, într-o dimineaţă, soţia mea mi-a spus că ziua se apropia, şi că dacă nu luam o decizie, va trebui să renunţ pentru totdeauna la calea frăţiei şi la ordinul RAM. Am încercat să-i demonstrez că maestrul îmi încredinţase o sarcină imposibilă, pentru că nu mă puteam elibera pur şi simplu de responsabilitatea activităţii mele cotidiene. Ea râse şi răspunse că asta nu era o scuză bună, căci, în cursul acestor şapte luni, nu făcusem mare lucru, în afară de a petrece zile şi nopţi întrebându-mă dacă trebuia sau nu să întreprind călătoria. Şi, cu toată naturaleţea din lume, îmi întinse două bilete pe care figura data zborului.

  „De ce ai luat această hotărâre, acum că am ajuns aici? am întrebat-o în cafeneaua aeroportului. Nu ştiu dacă e bine să las pe altcineva să ia hotărârea de a porni în cătarea sabiei mele.”

  Soţia mea mi-a răspuns că, dacă era vorba să reîncepem să vorbim tâmpenii, era mai bine să ne despărţim imediat.

  „Tu n-ai permite niciodată ca cea mai mică hotărâre din viaţa ta să vină din partea altcuiva. Să mergem, se face târziu.”

  Şi-a luat bagajele şi s-a îndreptat spre agenţie. Nu m-am mişcat. Am rămas pe scaun, observând cu câtă grijă îmi purta sabia, care în fiecare clipă ameninţa să-i alunece de sub braţ.

  La jumătatea drumului, s-a oprit; s-a întors lângă masa la care mă găseam, mi-a dat un sărut zgomotos pe gură şi m-a privit îndelung fără să spună nimic. Deodată, am înţeles că eram în Spania, şi că nu mă puteam întoarce înapoi. Aveam oribila certitudine că riscul de a eşua era mare, dar făcusem primul pas. Am sărutat-o atunci drăgăstos, cu toată dragostea pe care o simţeam în acel moment, şi în timp ce o ţineam în braţe, m-am rugat la toate lucrurile şi la toţi cei în care credeam, implorându-i să-mi dea puterea de a reveni cu sabia.

  „Frumoasă sabie, ai remarcat? A comentat o voce feminină de la masa de alături după plecarea soţiei mele.

  — Nu te agita, a răspuns o voce bărbătească. Îţi voi cumpăra una exact la fel. În magazinele pentru turişti de aici, din Spania, se găsesc cu sutele.”

  După o oră de condus, am început să resimt oboseala acumulată în noaptea trecută. Iar căldura lunii august era atât de puternică încât, chiar şi pe un drum mai puţin aglomerat, maşina dădea semne de supraîncălzire. Am hotărât să mă opresc puţin într-un mic oraş marcat pe hărţile rutiere ca loc istoric. În timp ce urcam panta abruptă care ducea într-acolo, am rememorat încă o dată tot ce aflasem despre drumul Sfântului Iacob.

  În tradiţia musulmană, fiecare credincios trebuie ca măcar