o dată în viaţă, să facă pelerinajul la Mecca. Asemănător, primul mileniu de creştinism a cunoscut trei drumuri sfinte, care îi aduceau o serie de binecuvântări şi de iertări oricui parcurgea unul dintre ele. Primul ducea către mormântul Sfântului Petru, la Roma. Simbolul său era o cruce. Cei care-l parcurgeau erau numiţi „romite” sau „romiţi”. Al doilea ducea către Sfântul Mormânt al lui Christos, la Ierusalim, şi cei care-l urmau erau numiţi „palmieri”, pentru că simbolul său erau care-l întâmpinaseră pe Christos când intrase în oraş. În sfârşit, exista un al treilea drum, un drum care ducea spre moaştele apostolului Iacob, îngropate într-un loc din peninsula iberică, unde, într-o seară, un păstor văzuse steaua strălucind deasupra unui câmp. Conform legendei, sfântul Iacob şi Sfânta Fecioară însăşi trecuseră pe acolo după moartea lui Christos, purtând cuvântul Evangheliei şi îndemnând populaţia să se convertească. Locul a primit numele de Compostella – câmpul stelei – şi curând aici se înălţă un oraş care avea să atragă călători din toată creştinătatea. Celor care parcurgeau acest al treilea drum sfânt, li se dădu numele de „pelerini”, şi-şi luară drept simbol o scoică.

  Încă din epoca sa de aur, în secolul XIV, mai mult de un milion de persoane, venite din toată Europa parcurgeau în fiecare an această „Cale Lactee” (care-şi datorează numele faptului că noaptea, pelerinii se orientau după această constelaţie). Şi în zilele noastre, mistici, călugări şi căutători fac pe jos cei şapte sute de kilometri care separă oraşul francez Saint-Jean-Pied-de-Pont de catedrala Sfântului Iacob din Compostella, în Spania.2

  Graţie preotului francez Aymeri Picaud, care a făcut pelerinajul la Compostella în 1123, drumul parcurs astăzi de pelerini este identic cu drumul parcurs, în Evul Mediu, de Carol cel Mare, Francisc de Assisi, Izabela de Castilia, şi, mai recent, de papa Ioan al XXIII-lea – printre atâţia alţii. Picaud a scris cinci cărţi descriind experienţa sa, care au fost prezentate drept opera papei Calist II – adept al Sfântului Iacob – şi cunoscute mai târziu sub denumirea de Codex Calixtinus. În cartea a V-a a Codexului Calixtinus, Liber Sancti Jacobi, Picaud enumeră reperele naturale, fântânile, casele de oaspeţi, adăposturile şi oraşele care se găsesc de-a lungul drumului. Pe baza comentariului lui Picaud, o societate – „Prietenii Sfântului Iacob” (Săo Tiago se traduce prin Saint Jacques în franceză, James în engleză, Giacomo în italiană, Iacob în latină) – s-a angajat să păstreze până în zilele noastre aceste semne naturale şi să îndrume pelerinii.

  Către secolul XII, naţiunea spaniolă a început să profite de mistica Sfântului Iacob în lupta sa contra maorilor care invadaseră peninsula. Mai multe ordine militare s-au dezvoltat de-a lungul Drumului, iar rămăşiţele apostolului au devenit un important imbold spiritual în combaterea musulmanilor, care afirmau că au de partea lor braţul lui Mahomed. Dar o dată terminată Reconquista, ordinele militare deveniseră atât de puternice încât erau o ameninţare pentru Stat, ceea ce i-a obligat pe Regii Catolici să intervină pentru a evita ridicarea acestor ordine împotriva nobilimii. Drumul căzu atunci puţin câte puţin în uitare, şi, dacă n-ar fi fost câteva manifestări artistice sporadice – precum Calea Lactee de Buñuel, sau Caminante, de Joan Manuel Serrat – nimeni astăzi nu şi-ar aminti că pe aici au trecut mii de oameni, care, mai târziu, aveau să populeze Lumea Nouă.

  Satul unde am ajuns cu maşina era cu desăvârşire pustiu. După ce căutasem îndelung, am găsit o mică ţâşnitoare montată într-o veche clădire în stil medieval. Proprietarul – care nu-şi lua ochii de la serialul să de la televizor – m-a atenţionat că era ora siestei şi că eram nebun să călătoresc pe o asemenea căldură.

  Am comandat o băutură răcoritoare, tentat să mă uit puţin la televizor, dar nu reuşeam să mă concentrez la nimic. Mă gândeam doar că peste două zile voi retrăi, în plin secol XX, ceva din marea aventură umană care-l adusese pe Ulise înapoi de la Tria, însoţise pe don Quichotte în La Mancha, îi dusese pe Dante şi Orfeu în Infern şi pe Crstofor Columb până în America: aventura călătoriei spre Necunoscut.

  Când m-am întors să-mi iau maşina, eram puţin mai calm. Chiar dacă nu-mi voi găsi sabia, pelerinajul pe drumul Sfântului Iacob îmi va permite în cele din urmă să mă descopăr pe mine însumi.

  SAINT-JEAN-PIED-DE-PORT.

  Nişte personaje mascate şi o fanfară – toţi îmbrăcaţi în roşu, verde şi alb, culorile Ţării Bascilor – defilau pe strada principală din Saint-Jean-Pied-de-Port. Era duminică, petrecusem două zile la volanul maşinii, şi nu mai puteam pierde nici un minut în plus, fie chiar şi pentru a asista la această sărbătoare. Mi-am croit drum prin mulţime, am auzit câteva insulte în franceză, dar în cele din urmă am ajuns în sfârşit la fortificaţiile care constituie partea cea mai veche a oraşului, unde trebuia s-o găsesc pe doamna Savin. Chiar şi în acest colţ din Pirinei, era cald în timpul zilei, şi am ieşit din maşină ud de transpiraţie.

  Am bătut la poartă. Am bătut din nou, dar degeaba. O a treia oară. Doar tăcerea mi-a răspuns. M-am aşezat pe zid, neliniştit. Soţia mea îmi spusese că trebuia să fiu acolo exact în acea zi, dar nimeni nu reacţiona la apelurile mele. Poate că doamna Savin a ieşit să vadă defilarea, m-am gândit; dar era la fel de posibil să fi sosit prea târziu şi ca ea să fi decis să nu mă primească. Drumul Sfântului Iacob se termina înainte să fi început.

  Deodată, poarta s-a deschis, şi o copilă a sărit pe stradă. M-am ridicat şi eu cu un salt, şi într-o franceză stâlcită, am întrebat de doamna Savin. Micuţa s-a pornit pe râs şi mi-a făcut semn spre interior. Doar atunci mi-am înţeles greşeala: poarta dădea într-un imens patio, în jurul căruia se găseau vechi case medievale bordate de balcoane. Mi se lăsase poarta deschisă, iar eu nici nu îndrăznisem să ating clanţa.

  Am intrat fugind şi m-am îndreptat spre casa pe care mi-o indicase micuţa. În interior, o femeie solidă