având o anumită vârstă vocifera în bască, adresându-se unui băiat slab, cu ochii căprui şi trişti. Am aşteptat ca cearta să se termine, când bătrâna l-a trimis pe băiat la bucătărie cu un val de înjurături. Abia atunci s-a întors spre mine, fără ca măcar să mă întrebe ce voiam, m-a condus – când grijulie, când dându-mi câte un brânci – la etajul al doilea al căsuţei. O singură cameră era descuiată, un birou îngropat sub cărţi, obiecte, statuete ale Sfântului Iacob şi suveniruri de pe Drum. Dumneaei a luat o carte din bibliotecă şi s-a dus să se aşeze îndărătul singurei mese din cameră, lăsându-mă în picioare.

  „Trebuie că sunteţi un alt pelerin al Sfântului Iacob, a spus ea fără ocol. Trebuie să vă scriu numele în registrul cu cei care parcurg Drumul.”

  I-am dat numele, şi a vrut să ştie dacă am adus cochilii. Aşa erau numite scoicile mari depuse pe mormântul apostolului ca simbol al pelerinajului, şi care permiteau pelerinilor să se recunoască între ei3. Înainte de a veni în Spania, mă dusesem în Brazilia într-un loc de pelerinaj, Aparecida de Norte. Cumpărasem de acolo o imagine a Sfintei Fecioare din Aparecida montată pe trei cochilii. Am scos-o din bagaj şi i-am întins-o doamnei Savin.

  „ Drăguţ, dar nu cine ştie ce practic – a obiectat ea, înapoindu-mi cochiliile. S-ar putea sparge pe drum.

  Nu se vor sparge. Şi le voi duce pe mormântul apostolului.”

  Doamna Savin nu părea să aibă prea mult timp pentru mine. Mi-a dat un carneţel care trebuia să-mi faciliteze găzduirea în mănăstirile de pe Drum, a lipit pe el un timbru din Saint-Jean-Pied-de-Port care să indice unde întreprinsesem călătoria, şi a spus că pot pleca având binecuvântarea Celui de Sus.

  „Dar unde mi-este ghidul? am întrebat.

  Care ghid? A replicat ea, puţin mirată, dar cu o lucire în privire.

  Am înţeles că uitasem un lucru capital. Grăbit să ajung şi să fiu primit, nu spusesem Cuvântul străvechi, semn de recunoaştere pentru cei care fac parte sau au făcut parte din ordinele Tradiţiei. Mi-am corectat imediat greşeala, şi am pronunţat Cuvântul. Doamna Savin mi-a smuls din mâini carnetul, pe care mi l-a înapoiat câteva minute mai târziu.

  „Nu veţi avea nevoie de el”, a spus ea în timp ce ridica un maldăr de ziare vechi de pe o cutie de carton. „Drumul şi odihna dumneavoastră depind de deciziile ghidului.”

  Doamna Savin a scos din cutie o pălărie şi o mantie. Arătau ca nişte haine vechi, dar erau foarte bine conservate. Mi-a cerut să rămân în picioare în mijlocul camerei, şi ea a început să se roage în tăcere. Apoi, mi-a pus mantia pe umeri şi pălăria pe cap. Am remarcat faptul că, atât pe pălărie cât şi pe epoleţii mantiei, erau brodate cochilii. Fără a se opri din rugăciune, bătrâna doamnă a apucat un baston dintr-un colţ al biroului şi mi l-a pus în mâna dreaptă. De bastonul lung de pelerin era agăţată o mică ploscă pentru apă. Mă aflam acolo, îmbrăcat în bermude de jeans şi cu un tricou cu inscripţia „I love NY”, având deasupra pe costumul medieval al pelerinilor spre Compostella.

  Bătrâna doamnă s-a apropiat de mine. Într-un fel de transă, cu mâinile aşezate pe capul meu, a spus: „Fie ca apostolul Iacob să te însoţească şi să-ţi arate singurul lucru pe care trebuie să-l descoperi nu merge nici prea repede, nici prea încet, ci întotdeauna respectând legile şi nevoile Drumului; ascultă de cel care te va călăuzi, chiar şi atunci când îţi va porunci să ucizi, să insulţi sau să faci o faptă necugetată. Trebuie să-i juri ascultare deplină ghidului tău.”

  Am jurat.

  „Spiritul străvechilor pelerini ai Tradiţiei să te însoţească în călătoria ta. Pălăria te protejează de soare şi de gânduri rele; mantia te protejează de ploaie şi de gânduri rele; bastonul te protejează de duşmani şi de fapte rele. Fie ca binecuvântarea Celui de Sus, a Sfântului Iacob şi a Fecioarei Maria să te însoţească în toate nopţile şi în toate zilele. Amin.”

  Apoi şi-a reluat comportamentul obişnuit: a adunat în grabă hainele, şi cu oarecare proastă dispoziţie, le-a pus înapoi în cutie, a pus la loc bastonul şi plosca în colţul camerei, şi, după ce m-a învăţat parolele, mi-a cerut să plec rapid, pentru că ghidul meu mă aştepta la unul-doi kilometri de Saint-Jean-Pied-de-Port.

  „Detestă fanfara, mi-a declarat ea. Dar chiar şi la doi kilometri distanţă, trebuie că o aude: Pirineii sunt o excelentă cutie de rezonanţă.”

  Fără vreun alt comentariu, a coborât şi s-a întors în bucătărie să-l mai chinuiască puţin pe băiatul cu ochi trişti. La ieşire, am întrebat-o ce să fac cu maşina, şi ea m-a sfătuit să-i las ei cheile, căci va veni cineva după ea. M-am dus să-mi iau din portbagaj micul rucsac albastru, la care era ataşat un sac de dormit. Am pus în buzunarul cel mai ferit imaginea Sfintei Fecioare din Aparecida şi cochiliile, l-am pus în spate şi m-a întors să-i dau doamnei Savin cheile maşinii.

  „Ieşiţi din oraş urmând această stradă până la poarta de la capătul fortificaţiilor. Şi când o să ajungeţi la Sfântul Iacob de la Compostella, spuneţi pentru mine un Ave Maria. Am străbătut foarte des acest drum. Acum, mă mulţumesc să citesc în ochii pelerinilor febra pe care o simt încă, dar pe care n-o mai pot trăi deplin din cauza vârstei. Spuneţi-i asta Sfântului Iacob. Şi mai spuneţi-i că odată, îl voi întâlni pe un alt drum, mai direct şi mai puţin obositor.”

  Am părăsit orăşelul traversând fortificaţia prin Poarta Spaniei. Era altădată drumul preferat al invadatorilor romani şi pe aici au trecut şi armatele lui Carol cel Mare şi ale lui Napoleon. Am mers în tăcere, auzind fanfara în depărtare, şi deodată, printre ruinele unui sat din apropiere de Saint-Jean, m-a cuprins o emoţie intensă şi ochii mi s-au umplut de lacrimi: acolo, printre acele ruine, am realizat pentru întâia oară că picioarele