În jurul văii, Pirineii, coloraţi de muzică şi de soarele dimineţii, îmi dădeau senzaţia unui fenomen primitiv, uitat de specia umană şi pe care nu reuşeam în nici un fel să-l identific. Cu toate acestea, era o senzaţie stranie şi puternică, şi m-am hotărât să grăbesc pasul şi să ajung cât mai repede posibil la locul unde-mi spusese doamna Savin că mă va aştepta ghidul meu. Din mers, mi-am scos tricoul şi l-am pus în rucsac. Bretelele începură să-mi chinuie umerii goi; în schimb, bătrânii mei tenişi erau atât de potriviţi pe picioarele mele, că nu resimţeam nici un inconfort. După vreo patruzeci de minute, într-o curbă care ocolea o stâncă gigantică, am ajuns la vechile puţuri abandonate. Aşezat pe pământ, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu părul negru şi aspect de ţigan, căuta ceva în rucsac.

  „Salut”, am rostit în spaniolă, cu timiditatea care mă caracterizează de fiecare dată când întâlnesc un necunoscut. „Trebuie că mă aşteptai. Mă numesc Paulo.”

  Bărbatul s-a oprit din cotrobăitul prin rucsac şi m-a măsurat de sus până jos. Privirea îi era rece, şi n-a părut surprins de sosirea mea. Şi eu aveam vaga senzaţie că-l cunoşteam.

  „da, te aşteptam, dar nu ştiam că aveam să te întâlnesc atât de repede. Ce vrei?”

  Puţin descumpănit de întrebare, am răspuns că eu eram acela pe care îl va călăuzi pe Calea Lactee, în căutarea sabiei.

  „Nu merită osteneala, a spus bărbatul. Dacă vrei, pot s-o găsesc eu în locul tău. Dar hotărăşte-te pe loc.”

  Găseam conversaţia din ce în ce mai ciudată. Totuşi, cum jurasem supunere totală, m-am pregătit să-i răspund. Dacă ar putea găsi sabia în locul meu, m-ar face să câştig enorm de mult timp, şi eu aş putea să mă întorc rapid în Brazilia, la ai mei şi la afacerile mele care nu-mi ieşeau din minte. Ar fi putut fi şi un vicleşug, dar nu putea fi nimic rău în a-i da un răspuns.

  Am decis să accept. Şi deodată, în spatele meu, am auzit o voce spunând în spaniolă, cu un accent foarte puternic: „Nu e nevoie să urci muntele ca să ştii dacă e înalt.”

  Era parola. M-am întors şi am văzut un om de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat cu bermude kaki şi o cămaşă albă udă de transpiraţie, care-l privea fix pe ţigan. Avea părul cărunt şi piele arsă de soare. În graba mea, uitasem regulile de protecţie cele mai elementare, şi mă aruncasem trup şi suflet în braţele primului necunoscut întâlnit.

  „Vaporul e mai în siguranţă când se află în port; dar nu pentru asta au fost construite vapoarele”, am dat răspunsul la parolă. Bărbatul însă nu-şi lua ochii de la ţigan, şi ţiganul nu-şi lua ochii de la el. S-au observat aşa, fără teamă şi fără aroganţă vreme de câteva minute. Până când ţiganul a aruncat jos rucsacul cu un surâs dispreţuitor, şi a luat-o în direcţia lui Saint-Jean-Pied-de-Port.

  „ Mă cheamă Petrus4”, a spus noul venit, când ţiganul a dispărut după stânca imensă pe care o ocolisem câteva minute mai devreme.

  „Data viitoare să fii mai atent.”

  Era o nuanţă de simpatie în vocea lui, pe care nu le aflasem la ţigan, şi nici chiar la doamna Savin. Şi-a ridicat rucsacul, pe spatele căruia era reprezentată o cochilie. A scos de acolo o sticlă de vin, a băut un gât şi mi-a întins-o. După ce am băut, l-am întrebat cine era ţiganul.

  „Drumul ăsta e un drum de graniţă foarte frecventat de contrabandişti şi de teroriştii refugiaţi din partea spaniolă a Ţării Bascilor, mi-a explicat Petrus. Poliţia nu vine pe aici aproape niciodată.

  — Ăsta nu e un răspuns. V-aţi privit unul pe altul ca două vechi cunoştinţe. Şi am avut impresia că şi eu îl cunosc, de aceea am fost atât de îndrăzneţ.”

  Petrus a râs şi a spus că trebuie să pornim la drum. Mi-am luat bagajele şi am mers în tăcere. Dar râsul lui Petrus m-a lăsat să înţeleg că gândea acelaşi lucru ca şi mine: întâlnisem un demon.

  Am înaintat fără să spunem nimic o vreme. Doamna Savin avea dreptate; chiar şi la o distanţă de aproape trei kilometri, sunetul fanfare, care nu înceta să cânte, mai putea fi auzit. Voiam să-i pun lui Petrus o grămadă de întrebări despre viaţa, despre munca lui, despre ceea ce-l adusese până aici. Ştiam, totuşi, că mai aveam de parcurs împreună încă şapte sute de kilometri, şi că va veni momentul în care toate întrebările vor primi răspuns. Dar ţiganul nu-mi ieşea din minte, şi, în cele din urmă, am rupt tăcerea.

  „Petrus, eu cred că ţiganul era demonul.

  Da, era demonul.” Când el mi-a dat această confirmare, am simţit un amestec ciudat de teamă şi uşurare. „Dar nu e demonul pe care l-ai cunoscut în cadrul Tradiţiei.”

  În cadrul Tradiţiei, demonul e un spirit care nu e nici bun, nici rău; el este considerat ca fiind păzitorul celei mai mari părţi a secretelor accesibile omului, şi are forţă şi putere asupra lucrurilor materiale. Înger decăzut, el se identifică cu specia umană şi el este întotdeauna gata să facă pacte şi schimb de favoruri.

  Am întrebat atunci care era diferenţa între ţigan şi demonii din cadrul Tradiţiei.

  „Vom întâlni şi alţii pe drum, a spus Petrus râzând. Vei înţelege singur. Dar, ca să-şi faci o idee, încearcă să-ţi reaminteşti conversaţia pe care ai avut-o cu ţiganul.”

  Am trecut în revistă cele două fraze pe care le schimbasem cu el. Spusese că mă aştepta şi afirmase că va pleca în căutarea sabiei mele în locul meu.

  Atunci Petrus mi-a explicat că erau două fraze care se potriveau perfect în gura unui hoţ surprins asupra faptului: caută să câştige timp şi să obţină favoruri, pregătindu-şi în acelaşi timp fuga. Cele două fraze puteau avea un sens ascuns mai profund, sau era posibil