Rus ori străin – cum să nu-ţi pierzi graiul?

  Desigur, nu băgăm mâna-n foc pentru cifrele profesorului Kurganov, dar altele, oficiale, nu avem la dispoziţie. De îndată ce vor fi tipărite cele oficiale, specialiştii le vor putea supune unei analize critice comparative, (încă de pe acum, au început să apară unele cercetări, bazate pe secretoasa şi lacunara statistică sovietică. – Dar înfricoşătoarele cohorte ale celor ucişi răinân aceleaşi.). B, ţj! | tyr, -

  Interesante ar putea fi şi cifrele ce urmează: Ce organigramă avea aparatul central al temutei Secţii a IlI-a, întinsă ca o cingătoare peste toată marea literatură rusă? La înfiinţare – 16 oameni; în plină activitate – 45. Faţă de personalul unei secţii guberniale a CEKA din fundul provinciei, e o cifră pur şi simplu ridicolă. Ori: câţi deţinuţi politici a găsit în ţarista închisoare a Popoarelor revoluţia din februarie? (E momentul să ne amintim că, printre „deţinuţii politici” din vechea Rusie, se numărau şi expropriatorii, tâlharii şi asasinii politici.) Undeva, toate aceste cifre există. Se pare că numai la Krestâ1 erau peste 50, încă 63 la Schlisselburg, vreo câteva sute s-au întors din deportare şi din ocnele Siberiei (din Centrala Alexandrovsk au fost eliberaţi circa 200) şi apoi – câţi vor mai fi zăcut în fiecare închisoare gubernială! Interesant – câţi? Iată o cifră pentru Tambov, extrasă din ziarele locale ale vremii. Revoluţia din februarie, deschizând larg porţile închisorii din Tambov, a găsit acolo 7 (şapte) persoane. La cea din Irkutsk, mult mai mulţi – 20. (E de prisos să mai amintim că, din februarie şi până în iulie 1917, nimeni nu a fost băgat la puşcărie pentru motive politice, iar după iulie au stat la închisoare tot doar indivizi izolaţi, în condiţii cât se poate de lejere.)

  Care a fost nenorocirea: cum primul guvern sovietic era unul de coaliţie, o parte dintre comisariatele poporului au trebuit date socialiştilor-revo-luţionari de stânga şi, din nefericire, printre acestea a încăput pe mâna lor şi comisariatul poporului pentru justiţie. Ghidat de putredele concepţii mic-bur-gheze despre libertate, acesta aproape că a dus la ruină sistemul punitiv; s-au dat sentinţe mult prea blânde, iar principiul înaintat al muncii forţate a fost, practic, ignorat, în februarie 1918, preşedintele SNK, tovarăşul Lenin, cerea creşterea numărului penitenciarelor şi intensificarea reprimării penale*, iar în mai, trecând deja la directive concrete, dădea indicaţia* ca, pentru mită, să se administreze nu mai puţin de zece ani închisoare, plus zece ani de muncă forţată, adică, în total, douăzeci. O asemenea scală va fi putut părea, la început, pesimistă: cum, chiar şi peste 20 de ani va mai fi necesară munca forţată? Dar noi ştim că munca forţată s-a dovedit a f i o măsură cât se poate de viabilă şi că ea este foarte populară chiar după 50 de ani.

  Personalul închisorilor a rămas, încă multe luni după octombrie, cel de pe vremea ţarismului, atât că au fost numiţi comisari ai penitenciarelor. Luându-şi nasul la purtare, temnicerii şi-au organizat propriul sindicat („Uniunea personalului din penitenciare”) şi au instaurat în administraţia închisorilor principiul eligibilităţii! Nici deţinuţii nu s-au lăsat mai prejos; şi ei aveau propria lor autoconducere. (Circulara NKIU din 24.04.18: oriunde este posibil, deţinuţii trebuie antrenaţi la autocontrol şi autosupraveghere). O asemenea emancipare a deţinuţilor („libertinaj anarhist”) nu corespundea, fireşte, obiectivelor dictaturii clasei de avangardă şi nici nu contribuia la curăţirea pământului rusesc de insectele dăunătoare. (Ce să mai vorbim, dacă nici nu fuseseră închise capelele închisorilor şi, duminica, arestaţii noştri, sovietici, se duceau cu plăcere în lăcaşul Domnului, fie şi numai ca să se dezmorţească.)

  Fireşte, nici temnicerii ţarişti nu erau iremediabil pierduţi pentru proletariat: cum-necum, ei deţineau o specializare importantă pentru obiectivele imediate ale revoluţiei. De aceea urmau „să fie selecţionate din administraţia penitenciară persoanele nu pe de-a-ntregul anchilozate şi abrutizate de moravurile temniţelor ţariste (ce înseamnă” nu pe de-a-ntregul „? Cum se poate determina acest lucru? Întrebând dacă au uitat sau nu” Doamne, ocroteşte -l pe ţar „?) şi susceptibile de a fi folosite pentru soluţionarea noilor sarcini”. * (Bunăoară, pronunţă clar „Da, să trăiţi!”, „Nu, să trăiţi!” şi răsucesc fulgerător cheia în broască?) Bineînţeles, chiar şi clădirile închisorilor, celulele, gratiile şi lacătele, deşi la prima vedere păreau să fi rămas aceleaşi, acest lucru nu putea înşela decât o privire superficială: în realitate, ele dobândiseră un nou conţinut de clasă, o înaltă semnificaţie revoluţionară.

  Şi totuşi, deprinderea tribunalelor – deprindere ce a dăinuit până la jumătatea anului 1918 – de a pronunţa, în virtutea inerţiei, condamnări „la închisoare” şi iarăşi „la închisoare” încetinea sfărâmarea vechiului mecanism statal în materie penitenciară.

  La mijlocul anului 1918, mai exact la 6 iulie, a avut loc un eveniment a cărui însemnătate nu toţi o sesizează, eveniment cunoscut superficial sub formula „înăbuşirea rebeliunii socialiştilor-revoluţionari de stânga”. În realitate, a fost o lovitură de stat, cu nimic mai prejos decât cea din 25 octombrie. La 25 octombrie fusese proclamată puterea Sovietelor de Deputaţi, botezată, tocmai de aceea, putere sovietică. Dar, în primele luni, această nouă putere a fost substanţial umbrită de faptul că în sânul ei erau reprezentate şi alte partide, în afară de cel al bolşevicilor. Cu toate că guvernul de coaliţie fusese alcătuit doar din bolşevici şi socialişti-revoluţionari de stânga, în componenţa Congreselor panruse (II, III, IV) şi a VŢIK-urilor alese de acestea mai nimereau şi reprezentanţi ai altor partide socialiste – socialişti-revoluţionari, social-democraţi, anarhişti, popular-socialişti. Ceea ce conferea amintitelor VŢIK-uri caracterul nesănătos de „parlamente socialiste”. Dar, în primele luni ale anului 1918, printr-o serie de măsuri hotărâte, (susţinute de socialiştii-revoluţionari de stânga), reprezentanţii celorlalte partide socialiste au fost fie excluşi din VŢIK-uri (prin propria decizie a acestora – procedură parlamentară originală), fie împiedicaţi să fie aleşi în ele. Ultimul partid alogen, ce alcătuia o treime din parlament (la al V-lea Congres al Sovietelor), erau socialiştii-revoluţionari de stânga. Venise, în sfârşit, vremea ca bolşevicii să se debaraseze şi de ei. La 6 iulie 1918,