toţi, până la unul, au fost excluşi din VŢIK şi SNK. Din acel moment, puterea Sovietelor de Deputaţi (prin tradiţie denumită sovietică) a încetat să se mai opună voinţei partidului bolşevicilor, îmbrăcând formele Democraţiei de Tip Nou.

  Abia începând din această zi istorică s-a putut declanşa cu adevărat restructurarea vechiului mecanism penitenciar şi crearea Arhipelagului.*

  Cât despre orientarea ce trebuia imprimată acestei mult dorite restructurări, ea era încă de mult lesne de sesizat. Nu arătase încă Marx, în „Critica programului de la Gotha”, că unicul mijloc de reeducare a deţinuţilor îl constituie munca productivă? Bineînţeles, cum avea să explice, mult mai târziu, Vâşinski, „nu acea muncă al cărei rezultat este secătuirea intelectului şi sufletului uman”, ci „magicianul care, scoţându-i pe oameni din neant şi nimicnicie, îi transformă în eroi”. * De ce deţinutul nostru nu trebuie să stea la taifas în celulă ori să frunzărească o cărţulie, ci trebuie să muncească? Pe simplu motiv că, în Republica Sovietelor, nu e loc pentru „trândăvia silită”, acest „parazitism impus”, care a putut exista doar în orânduirea ţaristă – ea însăşi parazitară – bunăoară la Schlisselburg. O asemenea inactivitate a deţinuţilor ar fi venit pur şi simplu în contradicţie cu principiile orânduirii muncitoreşti din Republica Sovietelor, consacrate în Constituţia din 10.07.18:

 

  *în limbajul de lemn şi, totodată, patetic al lui Vâşinski: „Procesul, unic în lume, de însemnătate istorică mondială, al creării, pe ruinele sistemului închisorilor burgheze, aceste” case ale morţii „, construite de exploatatori pentru oamenii muncii, a unor instituţii noi, având un nou conţinut social”. (Culegerea Ot tiurem k vospitatelritm ucirejdeniiam (De la închisori la instituţiile de reeducare), Editura „Sovetskoe zakonodatelstvo” (Legislaţia sovietică), Moscova, 1934, p. 5).

  „cine nu munceşte nu mănâncă”. În consecinţă, dacă deţinuţii nu ar fi antrenaţi în muncă, ar trebui, în termenii noii Constituţii, să li se taie raţia de pâine.

  Serviciul Punitiv Central al NKIU, înfiinţat în mai 1918 (şi condus deja de bolşevici, întrucât după pacea de la Brest socialiştii-revoluţionari de stânga părăsiseră guvernul), i-a expediat numaidecât pe zekii2 de atunci la muncă („a început să organizeze munca productivă”). Pe plan legislativ, însă, inovaţia a fost consacrată abia după lovitura de stat din iulie, şi anume la 28 iulie 1918, în „Instrucţiunile provizorii privind privarea de libertate” (ele au rămas în vigoare de-a lungul întregului război civil, până în noiembrie 1920): „Deţinuţii condamnaţi la pedepse privative de libertate şi apţi de muncă vor executa, obligatoriu, munci fizice”).

  Se poate afirma că aceste Instrucţiuni, promulgate la 23 iulie 1918 (la nouă luni după revoluţia din octombrie), reprezintă piatra de temelie a lagărelor, actul de naştere al Arhipelagului (Cine va cârti, aşadar, că naşterea lui a fost prematură?)

  Necesitatea muncii forţate a deţinuţilor (necesitate oricum clară pentru toţi) a mai fost explicată la Congresul al VH-lea Panunional al Sovietelor: „Munca reprezintă modalitatea cea mai eficientă de a paraliza influenţa pervertitoare… A interminabilelor discuţii dintre deţinuţi, în cursul cărora cei experimentaţi îi instruiesc pe novici”.*

  Cum foarte de curând îşi făcuseră debutul şi subotnicele comuniste, acelaşi NKIU arăta că „este necesar ca (deţinuţii) să fie deprinşi cu munca comunistă, colectivă”. * Aşadar, deja însuşi spiritul subotnicelor comuniste trebuia preluat în lagărele de muncă forţatăpar După cum se poate vedea, această epocă pripită a îngrămădit la mal o sumedenie de probleme, a căror soluţionare avea să revină deceniilor următoare.

  La Congresul al VUI-lea al RKP (b), din martie 1919, bazele „politicii privind reeducarea prin muncă” au fost incluse în noul program al partidului. Dar consacrarea organizatorică deplină a reţelei de lagăre avea să coincidă strict cu primele subotnice comuniste (12 aprilie – 17 mai 1919): Hotărârile VŢIK privind lagărele de muncă forţată au fost adoptate la 15 aprilie şi 17 mai 1919. * Potrivit acestora, lagăre de muncă forţată urmau să fie organizate neîntârziat (prin eforturile secţiilor guberniale ale CEKA) în fiecare oraş gubernial (după împrejurări – în perimetrul oraşului, într-o mânăstire, ori în vreun fost conac din apropiere) şi în câteva judeţe (pentru moment, nu în toate). Capacitatea fiecărui lagăr trebuia să fie de cel puţin 300 de persoane (pentru ca, prin munca deţinuţilor, să se poată amortiza atât cheltuielile cu paza, cât şi cele administrative). Lagărele urmau să se afle în subordinea Serviciilor Punitive Guberniale.

  Şi totuşi, lagărele de muncă forţată nu au fost primele lagăre din RSFSR. Cititorul, care a dat de mai multe ori, în sentinţele tribunalelor (Partea întâi, cap.8), peste formula „lagăr de concentrare”, va fi crezut cumva că am greşit, că foloseam, din nebăgare de seamă, o terminologie ulterioară acelei epoci? Nu.

  În august 1918, cu câteva zile înaintea atentatului comis de Fanny Kaplan, într-o telegramă pentru Evghenia Bosh* şi comitetul executiv guber-nial Penza (care nu izbutiseră să vină de hac unei răscoale ţărăneşti), Vladimir Ilici scria: „Indivizii dubioşi (nu vinovaţi, ci dubioşi – A. S.) să fie internaţi într-un lagăr de concentrare din afara oraşului”. * Şi, în plus,„…Să se aplice o teroare de masă necruţătoare” (decretul privind teroarea nu apăruse încă).

  Iar la 5 septembrie 1918, la vreo zece zile după această telegramă, a fost promulgat Decretul SNK privind Teroarea Roşie, semnat de Petrovski, Kurski şi V. Bouci-Bruevici. În afară de indicaţiile privind execuţiile în masă prin împuşcare, acest decret prevedea textual: „apărarea Republicii Sovietice de duşmanii de clasă prin izolarea acestora în lagăre de concentrare” *

  Aşadar, iată unde – într-o scrisoare a lui Lenin, iar apoi într-un decret al SNK – a fost găsit, pentru a fi preluat şi consacrat de îndată, acest termen -lagăr de concentrare – unul din termenii majori ai secolului al XX-lea, hărăzit unui mare viitor internaţional! Şi iată când – în august şi septembrie 1918. Cuvântul în sine mai fusese utilizat, în primul război mondial, dar cu referire la prizonierii de război şi străinii indezirabili. Aici el este folosit pentru întâia oară cu trimitere la cetăţenii propriei ţări. Transferul de sens este limpede: lagărul de concentrare pentru prizonieri nu este o închisoare, ci un loc indispensabil pentru concentrarea preventivă a