atâtea altele… Dar ce mă interesează pe mine, dacă o descoperă altcineva?! Frumos ar fi fost s-o descopăr eu!… O substanţă care transformă în aur tot ce atinge. Bunăoară, ating acum scaunul ăsta şi se transformă în aur! îţi dai seama ce-ar însemna asta?! Aş deveni stăpânul lumii! Aş putea cumpăra orice, toate palatele, toate muzeele. Aş cumpăra Luvrul şi l-aş aduce la mine acasă! Şi câte alte lucruri n-aş putea face! Ar tremura toţi de mine! Aş trece pe stradă şi, dacă mi s-ar părea că cineva nu mă salută destul de respectuos, aş chema un sergent şi i-aş da ordin să-l aresteze imediat! Ce-ar putea să-mi facă? Dacă aş vrea, aş putea chiar să-l omor! Dar n-aş omorî pe nimeni. îţi spun asta numai aşa, ca să vezi ce putere aş avea şi cum le-ar fi frică tuturor de mine. Ar şti ei, atunci, cum să se poarte cu mine. Ar şti cine e Spiridon Vădastra. Ar fi destul să pronunţe cineva numele meu, ca toţi să întoarcă capetele. Când aş intra undeva, într-un local, vreau să spun, s-ar scula toţi în picioare… Şi câte altele…

  Tăcerea se lăsă din nou, pe neaşteptate. Doar un fluture de noapte se trezi dintr-o dată şi începu să se rotească orbeşte în jurul becului. Tot căutând un pian pe care să-l poată închiria cu ora, o întâlnise pe doamna Zissu. Vădastra ar fi avut, pe atunci, 15-16 ani; poate doamna Zissu a fost prima lui dragoste. Vorbea mereu de ea, dar nu o descrisese niciodată, nu făcuse nici o aluzie la vârsta ei, nu spusese nici măcar dacă era frumoasă.

  Îşi dăduse seama că se bate la uşa lui, dar nu răspunse. „E o greşeală, îşi spuse; s-o fi stricat lumina pe coridor şi a greşit cineva numărul camerei.”

  — Parcă bate cineva, o auzi pe Arethia.

  — Nu e pentru noi, spuse Vădastra. E alături…

  Ciocănirile se auziră din nou, mai puternice.

  — Intră! strigă Ştefan.

  Era portarul. Rămase în prag, politicos, aproape absent, neprivind nicăieri, îi întinse o pereche de mănuşi.

  — Le-a adus şoferul adineauri. Spunea că sunt ale domnişoarei cu care aţi fost dumneavoastră şi că s-a întors de la statuia Brătianu ca să le aducă. I-am dat o sută de lei…

  Ştefan luă mănuşile şi le privi lung, concentrat, încruntându-se.

  — De ce nu deschideţi fereastra? vorbi din nou portarul. O să vă îmbolnăviţi. E foarte cald la dumneavoastră…

  — Care domnişoară? întrebă Ştefan.

  Dar în acea clipă îşi aduse deodată aminte şi se lumină.

  — Ah, da, ştiu, spuse. Aşteaptă…

  Căută în portmoneu şi îi întinse o bancnotă.

  — Poate îmi mai daţi şi o carte să citesc, spuse portarul după ce mulţumi, împăturind cu grijă bancnota.

  Ştefan se îndreptă spre biblioteca de perete şi-şi zvârli ochii la întâmplare peste rafturi.

  — Dar măcar e sigur că sunt mănuşile ei? întrebă el deodată.

  — Spunea că s-a întors de la statuia Brătianu ca să le aducă. Spunea că sunt ale domnişoarei cu care aţi fost dumneavoastră… Aş vrea un roman frumos, adăugă cu un glas mai coborât, zâmbind.

  După ce plecă portarul, ţinând cartea sub braţ, cu o infinită grijă, aproape cu spaimă, Ştefan rămase o clipă în mijlocul odăii, ascultând. Nu se mai auzeau glasurile în camera vecină. Se apropie de fereastră şi o deschise larg. îl întâmpină un miros de grădină proaspăt stropită. „Tot mai am timp, îşi spuse rezemându-se de fereastră. Nu e încă miezul nopţii…”

  …Fata ridicase din umeri şi zâmbise. în lumina serii, obrazul ei părea şi mai pârlit de soare şi părul căpătase un luciu stins, de metal vechi.

  — Nu te înţeleg, spusese. Nu-mi dau seama dacă glumeşti sau crezi cu adevărat…

  Pe nesimţite, deasupra lor, cerul îşi domolise sclipirea. O stea răsărise din senin, stingheră, în creştetul pădurii.

  — S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…

  — îmi pare rău că nu te pot urmări, vorbise ea târziu. Mi-ar fi plăcut să te pot înţelege…

  — Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…

  — Nu înţeleg nimic, spusese ea. Nu înţeleg…

  Tresări şi se smuci emoţionat de lângă fereastră. Mănuşile erau încă pe pat, aşa cum le lăsase. Le apropie o clipă de nări. Parcă n-ar fi ale ei, îşi spuse, nedumerit. Parcă n-ar fi parfumul ei…

  Când îşi apropie bricheta ca să-şi aprindă ţigara, observă că ochii ei nu erau, cum crezuse, verzi; păreau aşa pentru că obrazul îi era pârlit de soare, dar culoarea ochilor era mai degrabă de un verde-deschis, bătut în aur. Gura foarte roşie şi dinţii prea albi, strălucitori, pe care-i descoperea cel mai sfios zâmbet, îi luminau şi mai mult figura.

  — Te-am ascultat toată seara vorbind, începu Ileana jucându-se distrată cu bricheta, şi nu înţeleg de ce prelungeşti gluma. De ce nu mi-ai spus că eşti scriitor şi că te numeşti Ciru Partenie…?

  El o privi încurcat, silindu-se să-i întoarcă zâmbetul.

  — Nu-ţi puteam spune asta pentru că nu sunt scriitor şi mă numesc Ştefan Viziru. Foarte exact: Ştefan I. Viziru, căci pe tatăl meu îl chema Ioan…

  Cu un gest scurt, Ileana îşi plecă fruntea. în clipa aceea Ştefan îşi aminti, dintr-o dată, fără nici un efort, ceea ce se trudise întruna să afle în ultimele zile: unde mai văzuse el acea culoare stranie de păr, care nu era nici neagră, nici albastră, nici argintie? Acum ştia: