cum m-ai iubit şi tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înţeleg ce fac, fără să înţeleg ce se întâmplă cu noi, d&-ce-am_fost ursiţi să ne iubinLfărâ^să ne iubim, de ce-am fost ursiţi să ne căutăm fără_gă_ne întâlnim…

  În bătaia farului maşinii care se apropia din faţă, o zări o clipă, o văzu cum plânge privind înaintea ei, privind aşa cum privesc orbii, adânc, neclintit, fără să vadă.

  — Vreau să-ţi spun nu pentru ca să te fac să suferi. Vreau să-ţi mărturisesc că nu te-am iubit decât pe tine. Nu ţi-am arătat-o poate, niciodată, dar nu te-am iubit decât pe tine. Şi în după-amiaza asta, am înţeles de ce. Uitasem ceva, şi fusesem nebun, fusesem orb, n-ar fi trebuit să uit. Şi-acum trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine, dar trebuie să-ţi spun. Nu te-am iubit decât pe tine. Te voi iubi şi când, în ultima clipă…

  Tăcu brusc. Se simţise deodată golit de puteri. „Ar trebui să-i spun acum, cât mai e timp, înţelese văzând-o cum plânge, s-o implor să se oprească aici, să telefoneze la Lausanne, să ia trenul, ar trebui să-i cad în genunchi şi s-o implor.”

  — Iubitul meu! o auzi şoptind.

  — Aş vrea să ştii doar atât, începu el din nou, cu un efort. Aş vrea să ştii…

  — Iubitul meu! o mai auzi şoptind.

  Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicea căscată în întuneric prăpastia, începu să tremure. „Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun…” Dar îl orbi farurile maşinii răsărite pe neaşteptate, din întuneric, în faţa lor, şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că, simţindu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-l va privi. Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va fi de-ajuns.

 

 

          SFÂRŞIT