Cărți «Romanul Adolescentului Miop citește gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Dar romanul trebuie scris. Mi-a spus şi Dinu: „Cine va mai cuteza atunci să te lase corigent?” Se gândeşte, poate, cu bucurie la însemnătatea lui în roman. M-a rugat să se numească tot Dinu, şi să-l fac melancolic, încolo, pot scrie orice despre el. Stăruie chiar să scriu tot ce cred eu despre el. „Dar pe cine ar putea interesa aceasta?” gândesc eu, ca un adevărat autor de romane.
Îmi merge tot mai rău, de la o vreme, cu şcoala. Singura nădejde a rămas romanul care va apare în vitrine la toamnă. Corigent tot voi rămâne, dar pentru cea din urmă oară. Profesorii se vor teme de mine, mă vor respecta şi se vor împotrivi în cancelarie când Vanciu va hotărî să mă lase corigent la matematică, iar Faradopol la germană.
Nu am avut deloc noroc săptămâna aceasta; şi se apropie sfârşitul ultimului trimestru. Luni am dat extemporal la franceză, din „gramatică”. Trollo dă, de şase ani, extemporale numai din „gramatică”. Şi, fireşte, nu am învăţat nimic de şase ani. Am să iau şi de data aceasta „insuficient”, cum am luat ieri la germană, când Faradopol mi-a cerut să-i povestesc pe nemţeşte primul act din Nathan der Weise. Din clasa a Ii-a ne cere să povestim pe nemţeşte. Dar dacă nu ne-a învăţat niciodată nemţeasca…?
Azi-dimineaţă pornisem melancolic spre şcoală. înfrunziseră toţi castanii şi era senin, iar eu nu aveam nici o problemă scrisă. Mă gândeam: ar trebui să fug în Cişmigiu. Dar geanta m-ar fi umilit. Şi apoi, mi-ar fi fost tot timpul teamă să nu fiu văzut de vreun profesor. Mă întristam aflând cât sunt, încă, de slab, de timid, de nehotărât. M-ar fi desfătat să am voinţa furtunoasă şi să fug, să lucrez în porturi, să dorm în bărci, să cutreier ţări. Dar eu mă mulţumeam să visez o izbândă târzie şi să sfârşesc caietele Jurnalului. Păşeam îngândurat către şcoală. Dinu m-a ajuns din urmă şi m-a strigat: doctore! Aceasta, pentru că sunt miop şi citesc cărţi cu coperte cenuşii. El era fericit; îl ascultase Vanciu şi rupsese un „suficient”. Pe astăzi aveam patru probleme:
— Grele şi încurcate.
Atunci am schimbat vorba. I-am spus că romanul meu va avea patru sute de pagini şi că va fi primul dintr-o serie ce se va numi Dacia Felix. Eu ştiu că n-am să scriu niciodată această serie. Pentru că trebuia, totuşi, să uit problemele grele, i-am mărturisit că cel de-al doilea volum se va petrece într-un salon de coiffeur. Dinu a râs.
— Are să-ţi vină greu, pentru că tu n-ai fost niciodată bărbier. Mai bine situează volumul al doilea într-o şcoală de fete.
Aici am protestat eu. I-am amintit că nu cunosc nici o elevă, afară de cele câteva din societatea noastră „Muza”. Vară-mea, unicul izvor de inspiraţie, a urmat câţiva ani la călugăriţe, dar se arată plictisită de câte ori o întreb asupra vieţii din pension.
Am acceptat, totuşi, să public la sfârşitul Romanului adolescentului miop un apel către elevele din cursul superior, prin care aş putea obţine „jurnale”, confesiuni şi amănunte. Cu acest material cules „sur le vif aş putea compune volumul al doilea.
Intrând în curtea liceului, a trebuit să uităm Romanul şi să ne grăbim, ca să nu fim zăriţi de pedagogul cel nou. Am alergat pe coridor, am sărit treptele patru câte patru. în clasă, mi-am luat locul din banca I, iar Dinu s-a strecurat, liniştit, în fund.
Eu nu am noroc. Alţii au noroc şi la fete, şi la cărţi, şi la şcoală. Eu am renunţat bucuros la jocul cu fete şi la jocul de cărţi numai ca să am noroc la şcoală. Dar nu am.
Când sfârşisem de copiat de la un vecin cea dintâi şi cea mai uşoară dintre cele patru probleme grele, intră Vanciu. Mie îmi piere tot curajul când îi zăresc catalogul cu scoarţe negre şi en-tete alb. Vanciu saluta demn şi îngăduitor, sigur de evidenta lui superioritate şi de nenorocul nostru. De câte ori nu mi-am jurat eu, privindu-l cum intră, că voi studia pătimaş matematica numai ca să-i pot împotrivi aceeaşi privire senină şi sigură… în gând – dacă sunt ascultat – îmi bat joc de pântecul pe care încearcă să şi-l ascundă sub croiala vestei. Am aflat de mult că Vanciu e un Don Juan. Dacă aş fi femeie şi l-aş avea tot profesor de matematică, sunt sigur că nu i-aş putea rezista. Mă stăpâneşte cu glasul, cu calmul, cu ochii şi cu dezlegările problemelor. Mi-e ciudă că nu m-a pălmuit niciodată, ca să-l pot urî. îmi spune numai „cap de lemn” de câte ori greşesc semnele algebrice; şi „cap sec” de câte ori mă intimidez la tablă, fascinat de un desen geometric căruia trebuie să-i găsesc rost, valoare şi dezlegare.
Am făcut rugăciunea, şi eu mi-am dat seama că mă rugam, nu ştiu cui. Mă rugam ca Vanciu să întoarcă foaia catalogului şi să asculte colegii de la sfârşitul alfabetului; sau să fie chemat la minister; sau să intre servitorul şi să-i aducă o veste neaşteptată, iar noi să avem întreaga oră liberă. Poate mă rugam şi altceva.
Fireşte, m-a chemat cel dintâi la tablă, cu toate că nu eram singurul neascultat din clasă. Am păşit demn, cu caietul, cu creta şi buretele. Nu voiam ca ceilalţi să afle că mi-e teamă de Vanciu. De altfel, cum mă apropii de tablă, mă liniştesc. Panica piere din senin. Privesc calm ochii profesorului şi, când şi-i pleacă în caiet, zâmbesc îngăduitor celor din bănci.
— Câte probleme am avut?
— Patru.
— Unde sunt?
— N-am putut să le fac pe toate, răspund eu umilit şi cântărind dispreţul privirilor lui Vanciu.
— Fă-o atunci pe prima. Ştii enunţul…?
Nu-l ştiam. Dar am făcut semn că-l ştiu. Vanciu