— „într-un cerc de rază R, zona născută de un arc, când cercul se învârteşte în jurul unui diametru care trece printr-o extremitate a arcului, are ca bază un cerc, a cărui suprafaţă este egală cu sfertul zonei. Să se calculeze înălţimea x a zonei.”

  Nu ştiam de unde să încep. Nu pricepeam nimic şi nici nu mă puteam gândi la problemă. îmi fixasem privirea pe cele câteva cifre scrise la colţul tăbliei şi începui a-mi frământa figura, ca să creadă Vanciu că-mi frământ mintea. în timpul acesta, eu gândeam: „Ei, al dracului!” şi apoi pocneam din dinţi. Era tot ce puteam face.

  Vanciu mă socotise multă vreme imbecil şi mă menajase. Poate a aflat, însă, că mă prefac, că nu învăţ niciodată şi, de atunci, nu se mai lăsa înduioşat de nătângia mea. Totuşi, bâlbâielile, zăpăcelile şi mimica simulată la tablă nu rămân fără efect; Vanciu îmi dă întotdeauna ajutor.

  — Ei, nu merge?

  — Avem un cerc…

  Îmi adusei aminte că şi în caiet făcusem unul, plimbând creionul pe marginea unui capac de călimară. începui a construi cercul, şi ştergeam mereu, ca să mai treacă din timp. Dar totul era zadarnic, pentru că nu ştiam problema.

  — De ce nu îi'eţi, mă?

  — în”, domnule Vanciu, dar mă zăpăcesc… -Cine îm^ă bine…

  — Eu învăţ, domnule Vanciu…

  — Nu mă întrerupe!… Cine învaţă bine, nu se zăpăceşte…

  — Ştiu, domnule Vanciu…

  — Spune atunci.

  — Ştiu, dar să vedeţi…

  — Repetă enunţul.

  Pauză lungă, în care timp băieţii îşi ţineau răsuflarea.

  — La loc…!

  M-am aşezat în bancă, uşurat. în carnetul albăstrui, la ziua de 15 mai, Vanciu s-a iscălit sub un magistral şi dureros de citeţ „insuficient”. Eu m-am prefăcut că urmăresc cu atenţie şi curiozitate calculele vecinului meu de catalog, un italian roşcat şi miop, care se încăpăţânează să nu poarte ochelari. Acela îşi ştia lecţia. Explica, explica, iar Vanciu îi striga la răstimpuri, exasperat:

  — Lucrează, domnule…!

  După ce a ieşit Vanciu, băieţii m-au înconjurat şi m-au întrebat, bucurându-se:

  — Ce te faci, tipule?

  Le-am răspuns că puţin îmi pasă, pentru că eu sunt eu, iar ei, simpli elevi dintr-a şasea reală. De câte ori sunt umilit, mă arăt superior şi nu mă feresc de a le dovedi celorlalţi întregul meu dispreţ. Eu înţeleg că această reacţiune e copilărească, dar nu o pot îndepărta. Când mă liniştesc, mă mustru.

  M-am întors acasă împreună cu Dinu, şi, pe drum, am plănuit capitole din roman. Nici nu voiam să mă gândesc la noul „insuficient”, pe care mâine va trebui să-l arăt mamei. Socoteam amândoi că singura mea nădejde nu rămâne decât Romanul adolescentului miop, şi că trebuie să mă apuc numaidecât de lucru.

  Acum însă, după ce am scris atâtea pagini în caietul meu, nu mai am curajul să încep cel dintâi capitol. Se apropie seara, mâine am lecţii grele, iar pe masă am lăsat la jumătate Bouvard et Pecuchet.

  II. GLORIA LUI ROBERT.

  Robert mi-a mărturisit, odată, că D'Annunzio îi seamănă. A citit L'enfant de volupte şi Le Feu, dar pronunţă / Piacere, II Fuoco. Mă vizitează în mansardă şi îmi vorbeşte melancolic de neghiobia noastră şi de gloria sa. Ascultându-l, mă gândesc la personajul pe care îi voi crea eu din Robert. Câteodată zâmbesc: întrevăd un Robert împlinit, schimbat, transfigurat. El mă suspectează.

  — Ce ai, doctore?

  Trebuie să născocesc răspunsuri isteţe. Robert bănuieşte de mult că îi ascund păreri asupra-i. El mă admiră şi mă dispreţuieşte, în acelaşi timp. Mi se plânge de slăbiciunile lui, care îl împiedică să ajungă glorios.

  — Dacă am glorie, femeile şi banii vin de la sine…

  Robert se înflăcărează când vorbeşte de femei. Ursuz, cum îmi place să mă port cu el, l-am surprins de multe ori că le cunoaşte din cărţi şi din filme. Poate e încă virgin. E un adolescent fără sprâncene, cu buze de ţărancă tânără, cu bărbie lustruită, cu obrajii moi şi frunte îngustă. Eu spun tuturor că Robert e un băiat frumos.

  Dar nu scriu, încă, în caietele menite romanului. Nu mă sileşte nimeni să amănunţesc portretul prietenului meu. Vreau să mă ocup acum de Robert, pentru că el va fi un personaj de seamă în romanul meu, şi trebuie să chibzuiesc conflictul pe care îl va dezlănţui.

  Conflict, între cine? Iată ceea ce mă împiedică să încep primul capitol. Nu mi-arn hotărât intriga. Eroul sunt eu; aceasta e tot ce ştiu. Romanul va cuprinde crizele şi sfârşitul adolescenţei mele, fireşte. Mă voi zugrăvi şi analiza alături de aţâţi prieteni şi tovarăşi de şcoală. Dar subiectul romanului meu trebuie să-l inventez. Şi pentru că nu cunosc subiect fără eroine, trebuie neapărat să introduc pe vară-mea. Am încercat. N-am putut scrie nici o pagină. Mi se părea că trebuie să scriu ca într-un-roman: atent, înflorit, exagerat. Am înţeles că mă depărtez de ceea ce puteam spune eu, că repetam scene citite în cărţi. Şi atunci amânam iar capitolul.

  Care ar putea fi subiectul romanului? Dragostea mea către eroina din vilegiatură, nu. Eu n-am iubit; niciunul dmtre prietenii mei nu a iubit, aşa cum se află în romane. Nu ştiu dacă ar putea interesa un fapt sufletesc pe care autorul însuşi nu-l cunoaşte. Şi apoi, eu nu cred că dragostea e ceea ce se poate surprinde mai interesant în adolescenţă. Nu cunosc decât adolescenţa noastră. Dar, oare, nu trebuie să scriu numai despre ea? Eu am cunoscut crize mai interesante. Şi o parte din prietenii mei le-au cunoscut. Trebuie să caut un eveniment în jurul căruia să se întâlnească toţi eroii romanului. Aş fi fericit să găsesc un conflict. A-tunci, planul de lucru ar fi simplu. M-aş mulţumi să prezint, rând pe rând, personajele, niciunul întrecând şaptesprezece ani. Aş lămuri, apoi, conflictul. Romanul s-ar continua şi