Dar toate acestea sunt pălăvrăgeli inutile. Eu nu am găsit nimic firesc, trăit, care ar putea preface romanul meu într-un roman cu subiect. Prietenii îmi spun că voi scrie un roman de moravuri şcolăreşti. O lume ignorată, viciată şi neînţeleasă în literatură. Dar eu nu pot descrie. Fără să vreau, modific, exagerez. Şi apoi, romanul trebuie publicat, înainte de toate, pentru promovarea mea în clasa a şaptea. Trebuie să fie o o-glindă a sufletului meu, fără a fi un roman psihologic; pentru că nu-l vreau falsificat de analize. Nu am să-l scriu nici sub formă de Jurnal. Atunci aş uita mereu că scriu pentru cititori străini, m-aş ocupa prea mult de amănunte intime şi n-aş avea succes. N-aş avea singurul lucru pe care îl caut.

  După ce am încheiat ultima frază, m-am oprit. E adevărat că aceasta caut? Nu ştiu, nu ştiu. Sunt atâtea lucruri de spus, şi nu am tragere de inimă să le scriu. în orice caz, adevărul asupra mea şi asupra altora l-aş spune în caietele Jurnalului, iar nu într-un roman pe care îl vor citi aţâţi necunoscuţi, în faţa cărora nu trebuie să apar cu toate slăbiciunile mele…

  Nu gândesc întotdeauna astfel. Dar mie îmi place să mă contrazic. Din pricina aceasta nu recitesc bucuros memoriile vechi.

  Dar am pierdut iar firul. Adevărul e că Romanul adolescentului miop va fi o serie de scene, de impresii, de portrete şi de concluzii asupra mediului şcolăresc şi sufletului adolescenţilor. Dar aceasta pare pedant şi rece. Mai ales „concluziile”. Sunt sigur că romanul meu nu va cuprinde concluzii; pentru că eu însumi nu mi-am găsit până acum. Dar seria aceasta de scene, cine o va povesti? Să renunţ la idila eroului meu?

  …Am plecat de la Robert, de aceasta sunt sigur. Dacă l-aş sili pe el, în roman, să iubească o fată pe care o iubeşte şi Dinu?… E stupid. Nu i-am văzut niciodată iubind. Flirturile lor nu-mi dezvăluiesc nimic, pentru că nu-i prefac. Iar am alunecat în discuţii critice. Romanul meu va fi scris fără discuţii, fără explicaţii date în jurul oricărui fapt.

  Exerciţiile în jurul capitolului I n-au avut rezultat. Voi încerca să scriu pregătiri de roman şi să clasific material – asupra mea şi asupra celorlalţi – chiar în Jurnalul acesta. Voi avea grijă, însă, ca atunci când imaginaţia se aţâţă şi transfigurează realitatea, s-o încurajez, s-o ajut, iar nu s-o potolesc, ca mai înainte. Mă voi gândi dacă trebuie atunci să adaog foi noi, în care să precizez: „Acest pasaj e neadevărat; altfel s-au petrecut faptele”. în orice caz, pregătiri pentru roman, încercări de a schiţa anumite capitole – ce vor fi acolo povestite la persoana a treia -trebuiesc începute sistematic. Robert, de la care am plecat în aceste pagini, e un prilej.

  Cu prietenul meu Jean Victor Robert am încercat, în Săptămâna Patimilor, cea dintâi aventură. Prietenii mă cred timid printre fete. Eu sufăr din pricina miopiei şi a urâţeniei mele. Aş suferi mai mult dacă aş fi respins. Iar eu vreau să înving întotdeauna. De aceea mă arăt retras, dispreţuitor. Nădăjduiesc într-un timp când munca mă va înălţa destul ca să atrag privirile. Suferinţele mele – până atunci – nu le va cunoaşte nimeni.

  Dar toate acestea n-au ce căuta alături de o aventură erotică. Să iau seama, şi să nu le strecor şi în roman.

  Îndemnat de Robert şi de Perri, aducând şi pe Dinu, am întâlnit în acea după-amiază patru fete în Parcul Carol.

  În Parcul Carol se întâlnesc perechile de liceeni, aceasta se ştie. De aceea, eu m-am împotrivit mult. Mă stânjeneau privirile străinilor. Parcul era prea populat, chiar cu perechi. Iar noi – cu şepci de liceeni, lângă ele, cu uniformă – eram de-a dreptul suspecţi. Totuşi, acela a rămas locul de întâlnire.

  Robert le cunoscuse. El mărturiseşte că fetele îi dădeau târcoale şi atunci, resemnat, le-a vorbit. Perri ne şopteşte că le-au „agăţat” amândoi într-o seară, pe bulevard. Robert era stânjenit şi le vorbea despre literatura franceză. Fetele au rămas fermecate.

  Le-am întâlnit lângă Arene, pe o alee dosnică, zâmbind şi roşind. Ni s-au prezentat din vârful buzelor. Cu toate încercările de a se dovedi nevinovate, la prima aventură, lăsau aceeaşi impresie de ucenice dintr-un atelier de croitorie. Erau simplu îmbrăcate, cu obrajii pudraţi, cu părul atent presat, cu buzele timid înroşite. Am auzit acele adorabile fraze de început, cu ironii stupide, râs încurajator, cu gesturi. Fetele se arătau măgulite de tovărăşia noastră. Mergeam împreună, două fete şi doi băieţi. Nu ascultam decât pe Robert, care încerca să aprindă discuţia asupra iubirii şi femeii. Perri cocheta o vulgaritate impresionantă. Dinu vorbea rar, privind în ochi, fumând, aşteptând să farmece. Eu tăceam, cu un smoc aspru de păr roşu pe frunte.

  E inutil să reproduc aici conversaţia. într-o jumătate de ceas, gheaţa se rupsese. Ne-am distanţat, perechi, perechi. Eu rămăsesem cu sora fetei care îi plăcuse lui Robert. O brună cu pălărie albă, cu obrajii albi şi ochii negri. De câte ori o priveam, mă tulbura gândul că am mai văzut-o în toate grupurile de fete, în toate liceele, la toate serbările. Era cea mai mică din grup şi, poate, cea mai cuminte. Eu am vrut să-mi dovedesc că am curaj. îmi spuneam: „Sunt laş dacă până ce număr zece nu îi trec braţul sub braţul meu.” Fata s-a înroşit mult, mult. Eu eram palid, întunecat. Vorbeam, vorbeam. îmi ajungeau pe buze toate anecdotele erotice, toate cuvintele cu două înţelesuri. Fata care nu surprindea întotdeauna sensul tăinuit se pierduse. Eu păşeam apăsat, strângându-i braţul, înfiorat de tremurul trupului, de aburii părului, de buzele ei.

  Îmi spuneam: trebuie s-o sărut! Număram până la zece. Nu îndrăzneam. Mă încruntam, roşu, zăpăcit, umilit. Fata cuteza să vorbească, îmi porunceam. Şi ea se scutura sub buzele mele reci, strivite pe obraji, pe păr, pe umărul de stofă decolorată.

  Dar voiam prea mult şi făptuiam prea repede. Era încă zi deplină. Se zăreau