şi se auzeau celelalte perechi. Eu mi-am silit tovarăşa să se aşeze cu mine, lângă un brad pipernicit. S-a aşezat mai mult târâtă. Nu vorbea nimic. Se împotrivea cu ochii, cu mâinile. Eu gândeam cine ştie ce act nebunesc. Şi fata se înspăimânta. Când i-am sărutat buzele, s-a ridicat ca un arc, şi-a scuturat rochia şi mi-a spus, lăcrămând, că pleacă să-şi caute sora. Eu mi-am pierdut într-o clipă dorinţa stupidă de a mă dovedi necioplit, incult, brutal. M-am apropiat de ea şi am mustrat-o că s-a lăsat sărutată de mine. Nu ştiu de ce eram îndemnat să mint. Minţeam spunându-i că am voit să aflu dacă e „cinstită” sau dacă seamănă surorii sale. Am început să-i învinuiesc sora de atâtea lucruri care o ruşinau, iar pe mine mă alinau. Vorbeam aspru, cu ură, rău, împotriva surorii, – pe care atunci o cunoscusem – mărturisind că ştiu multe lucruri compromiţătoare asupra-i. Fata aproape plângea. Eu stăruiam. Spuneam că trebuie să ajungă din nou „fată morală”. îmi plăcea s-o chinui stupid.

  Ne-am întâlnit toate perechile la cealaltă parte a Arenelor. Fetele se sărutaseră, se îmbrăţişaseră cu prietenii mei. Jean Victor era fericit. Dinu îşi făgăduise, poate, să revină. Ochii tuturor s-au oprit asupră-ne. Eu livid, ea plânsă. Cine ştie dacă nu ne invidiau…

  Eram furios pe mine. Nu înţelegeam de ce vorbisem lucruri străine sufletului meu şi, apoi, de ce o chinuisem absurd, exagerând un rigorism moral care îmi era străin şi antipatic. Nu lămuream nimic. Faptul mi se părea o amintire de coşmar.

  Povestind lui Robert, la întoarcere, aventura, el n-a ştiut ce să creadă. Meditând, însă, mi-a răspuns că a fost ceva „interesant”, dar nu prea mult. Trebuia să fiu mai brutal, să merg mai departe. E curios cum n-a priceput că eram îndurerat de cele ce se întâmplase.

  De atunci, nu-l mai întovărăşesc în întâlniri cu fetele. El răspândeşte zvonul că mă tem. Poate că zvonul nu e cu totul în afară de adevăr.

  Iată că am vorbit, până acum, prea puţin de acest prieten, care va fi un personaj de seamă în roman. Poate, nici nu-l cunosc. Robert citeşte ceea ce îl îndemn eu şi vorbeşte mult asupra cărţilor citite. Dar pe mine – poate dintr-o invidie nemărturisită – mă supără oratoria lui fără miez. Mă supără Robert, pentru că e sentimental, e mărginit şi încrezut. Pentru că acest caiet e Jurnalul meu, trebuie să mă întreb: eu nu sunt tot atât de încrezut? Să nu mă tem de răspuns. Ştiu că mă socotesc deasupra tuturor celorlalţi. Dar aceasta o ascund în mine, şi în roman nu se va trăda. Robert îmi spune că ceea ce îl păstrează vieţii e gloria. Eu mă prefac că nu înţeleg. Şi prietenul meu îmi vorbeşte de D'Annunzio. II invidiez pe acest italian cu cărţi frumoase şi femei frumoase în amintiri. Dar eu nu mă grăbesc. înainte de a pofti asemenea lucruri mari, trebuie să muncesc mult şi să sufăr. De aceea îmi dispreţuiesc eu prietenul: pentru că aşteaptă gloria fără să muncească. Robert nu e un geniu, aceasta o ştiu. E numai un băiat frumos ca o fată, care iubeşte teatrul şi plănuieşte să scrie piese în trei acte. într-una din ele am şi eu un rol principal. Mă va închipui în mansarda mea, în bluză aspră rusească, aşa cum port eu vara, cu ochelari şi cu zâmbet încruntat. Voi fi un soi de „raisonneur”. Aş vrea mult să ştiu ce crede Robert despre mine; nu ceea ce îmi spune, ci ceea ce crede. Ştiu că mă dispreţuieşte mult, pentru că, spune el, nu cunosc viaţa. Eu stau între cărţi. El îşi pierde timpul sau citeşte romane. El spune că „trăieşte”. El e complicat, pentru că a cunoscut mai multe fete ca mine şi se plimbă duminica la Şosea. Eu sunt simplu, pentru că socotesc toate aceste copilării inutile, piedici în drumul aspru pe care trebuie să păşesc.

  Când ne adunăm, prieteni mulţi, Robert ne vorbeşte despre gloria lui. Eu îl întreb, bănuitor, dacă munceşte cu adevărat ca s-o ajungă. El ne spune că citeşte pe Balzac, pe Ibsen şi pe Victor Eftimiu. Noi toţi îl tulburăm cu glume rele, pentru că tuturor Robert ne e simpatic şi an- ] tipatic în acelaşi timp.

  Aceasta e deosebirea între mine şi el: că unul visează o fericire şi o aşteaptă, iar altul se chinuie s-o ajungă, fără să se gândească asupra ei. Iată o frază stupidă, care nu trebuie ştearsă; ca să îmi aduc aminte mai târziu cât de simplu se fac deosebirile la şaptesprezece ani.

  În romanul meu, Robert va trebui să făptuiască, să vorbească, şi astfel să fie cunoscut cititorilor. E gol şi suficient. Eu am fost ispitit să-i vorbesc despre rolul însemnat pe care îl va avea în cartea adolescenţei noastre. Robert asculta cu înfrigurare. I-am spus că îi voi exagera păcatele, îl voi ridiculiza, îi voi culege naivităţile şi neghiobiile împărtăşite prietenilor timp de atâţia ani şi le voi aşeza toate în roman. Am întârziat împreună până după miezul nopţii. Robert mi s-a plâns că nu-i sunt prieten, că mă arăt mincinos scriind în roman numai lucruri rele despre el.

  — Şi cum mă va chema?

  — Jean Victor Robert.

  A protestat. Mi-a strigat că îi voi compromite cariera şi gloria. Că dacă i-am aflat atâtea taine şi sluţenii, prietenia noastră cere ca ele să rămână între noi.

  — Scriu un roman de moravuri şi un roman psihologic, minţeam eu. Trebuie să cuprindă fapte reale şi personaje reale,

  — Atunci de ce nu-mi pui şi părţile bune?

  — Pentru că autorul romanului are nevoie de un personaj ridicol.

  — Şi de ce să fiu eu acela?

  — Pentru că Robert, în roman, se dovedeşte ridicol.

  Ne-am despărţit aproape supăraţi. Meditând, Robert s-a convins, poate, că nu voi scrie niciodată un roman în care el să fie zugrăvit ridicol. De atunci, încearcă să pară schimbat, superior, modificat de lecturi când vorbeşte