cu mine. Păşeşte în mansardă abătut, aşa cum spuneam eu odată că trebuie să fie orice adolescent neliniştit. îmi vorbeşte de Brand, pe care îl citise de la mine. Se încordează să pară erou nordic.

  Ar fi interesant de notat toate măştile pe care Robert şi le-a pus faţă de mine, în câteva săptămâni, ca să-mi schimb părerile şi să nu mai fac din el un erou ridicol de roman.

  Eu mă prefac convins de schimbare. Băieţii sunt uimiţi; cred că e o farsă la mijloc. Robert se simte atât de bine cu ultimele „personaje” pe care le imită, încât începe să creadă el însuşi în ele. Faptul acesta trebuie meditat. Robert, dintr-o insinuare a mea, a ajuns să se creadă altul. Mi-e teamă că lucrurile vor merge prea departe. In vacanţe, singur la Târgo-vişte, eu cred că îşi va reveni. Va uita pe Brand, pe Andrea Sperelli şi va ajunge iarăşi adolescentul mărginit şi frumos, care tânjea gloria.

  Iată-mă încheind fără rost atâtea pagini din Jurnal. în roman va trebui să pregătesc mai dinainte finalurile.

  /. JURNAL DE CLASĂ întotdeauna mi-a plăcut să păstrez un Jurnal regulat şi complet. Caietul acesta l-am început în ziua când m-am hotărât să lucrez la Romanul adolescentului miop. Dar am luat obiceiul să scriu prea mult. Note scurte, însemnări din clasă, impresii continuu să adun în Jurnalul intim. Şi iată că şi acest caiet se sfârşeşte. Am să transcriu tot aici o parte din însemnările mărunte, mai ales cele care îmi pot sluji drept material pentru roman.

  Îmi plac şi le recitesc de câte ori am vreme, pentru că sunt vii şi preţioase pentru mine. Fireşte, în roman, toate le voi schimba, le voi exagera. Altminteri, nu le va citi nimeni.

  O zi de la sfârşitul lui mai. Pe Caleia îl asculta Noisil la istorie. Ca întotdeauna, Caleia nu ştie nimic. îndrugă la răstimpuri cele ce-i suflă din spate Tolihroniade. (Tolihroniade suflă ca să i se sufle.) E vorba de expediţia lui Marco Polo.

  — Pe unde au luat-o?

  Caleia se gândeşte. Ca să câştige timp, întreabă şi el:

  — Pe unde au luat-o? -Da.

  — Au luat-o pe la Capul Bunei-Speranţe.

  — Atunci nu-i spunea aşa.

  — Voiţi să vă spun cum îi spunea atunci? -Da.

  Tace. Tolihroniade şopteşte, mereu mai tare. A auzit.

  — îi spunea Capul Furtunilor.

  — Şi apoi pe unde au luat-o?

  — In Brazilia.

  Râsete. Caleia îşi priveşte vecinii cu ură şi dispreţ.

  — Şi unde au ajuns? -In Brazilia.

  — Şi ce-au găsit acolo?

  — Pământurile indice.

  — Şi altceva?

  — Altceva ce voiţi să mai găsească?

  Pake va rămâne repetent. în clasa a doua a fost premiant, în clasa a patra lua menţiune la matematică. Acum, va rămâne repetent. Pake e tot atât de senin, şi mănâncă tot atât de mult, şi se bâlbâie ca şi mai înainte. El răspunde, când e întrebat ce se va face repetent: „Punga mea şi patru bani!” Dacă cineva îşi îngăduie, însă, vreo glumă, Pake îl boxează precipitat şi voios.

  — Tot o glumă; chacun ă sa maniere, obişnuieşte să spună.

  Poate repetenţia nu i-ar fi atât de sigură dacă Pake n-ar fi fost surprins de Vanciu la bodegă, într-o recreaţie, cu câteva sandwich-uri şi o litră de ţuică în faţă. A fost chemat în cancelarie. A spus că sandwich-urile erau ale lui, dar ţuica era a unui domn care plecase fără s-o bea toată. A încercat să facă chiar portretul domnului. Vanciu îl lăsa să vorbească, îi aminti, la sfârşit, că el a plătit şi litra de ţuică. A fost eliminat pe o săptămână şi i s-a scăzut nota la purtare de la „suficient” la „insuficient”', ceea ce ne-a îngrijorat numai pe noi şi pe părinţi. Pake continuă să fumeze în recreaţii şi să strecoare în ghiozdan o sticluţă cu coniac, pe care o soarbe înjurând şi lovindu-şi prieteneşte prietenii.

  Deşi va rămâne repetent, Pake n-a renunţat la munţii Făgăraşului, nici la tabăra din Dumbrava Sibiului. Dacă nu vom găsi tovarăşi pentru Făgăraş, vom pleca noi doi, singuri, ca în timpurile bune ale prieteniei noastre.

  Oră de muzică. Poate ultima oră de muzică de anul acesta. Maestrul a venit cu un teanc de note muzicale, o nouă romanţă a sa, Crinul, şi-a venit să le vândă. Vorbeşte încet şi trist.

  — Domnilor, nu de altceva, dar am dat o mie cinci sute de lei la tipărit şi vreau să-mi scot banii. N-am nevoie de câştig… O bucată costă şase lei.

  Zâmbeşte. Băieţii dau câte şase lei şi râd de autorul Crinului. Au cerut să le-o cânte. Maestrul s-a aşezat la orgă şi o cânta trist, clătinându-se pe scaun. O melodie banală, pe care am mai auzit-o, nu ştiu unde. După ce a repetat-o de câteva ori, orga a încetat să mai scârţâie şi maestrul s-a ridicat. Aplauze frenetice şi râsete. Profesorul zâmbeşte. Apoi roagă pe baritoni să iasă afară din bănci şi să repete cu el corurile pentru serbarea de sfârşitul anului. Şi adaugă, tot atât de liniştit:

  — Domnilor, dacă nu faceţi tăcere, chem pe d-l director! Dar nu-l crede nimeni. N-au ieşit decât trei baritoni.

  — Unde sunt baritonii? N-auziţi, domnilor? Să iasă baritonii afară din bănci. Mai avem câteva zile şi vine serbarea.

  — Las' să vie, glăsuieşte unul din fund.

  — Care-i obraznicul?

  — E scris pe-al nostru steag!

  — Nu vă astâmpăraţi?

  — Unde-s doi, puterea creşte.

  —.şi înfloreşte…

  —.ca un măr, ca un păr…

  — Vă dau afară!;

  — Dai, n-ai!

  — încetaţi odată, măgarilor!

  — Tu l 'as voulu Dandin!

  — Chem pe d-l director.

  — Nechematului i se ia darul.

  — Banca din fund, vă scad nota la purtare!

  — De ce vă supăraţi, d-le Boloveanu?

  — De ce vă purtaţi sever cu