— Profesorul îi ca un părinte…

  —.iar glasul lui e divin.

  — Zexe!

  S-au adunat şase baritoni care se sprijină unul de altul şi se prefac că-şi scapă partiturile pe jos. Unul din ei „a cerut voie afară”. Şi pentru că n-a obţinut, pretinde că nu poate cânta, că e „o adevărată barbarie şi abuz de putere, ceea ce se petrece la liceul acesta!”. Boloveanu cânta înainte la orgă, numărându-şi din ochi baritonii.

  Fosil încearcă să se strecoare afară. Fosil nu e simpatizat, pentru că e şchiop, pârăşte băieţii, e zgârcit, învaţă bine, copiază la teze, cunoaşte chimie şi – pe deasupra – mai e şi evreu. Băieţii îl strigă din bănci cu glas tare, ca să audă maestrul.

  — Unde te duci Părtinişeanu?

  — Unde fugi, Fosilo? Nu ştii că d-l profesor nu lasă pe nimeni afară?

  — Stai la loc, Fosilo!

  — De ce nu respecţi ordinele d-lui profesor?

  Părtinişeanu, roşu, se târăşte în bancă. Aşteaptă. Caleia, care stă în spatele lui, citeşte Le petit parisien; îi trage o palmă peste ceafă. Palma a răsunat, baritonii şi-au întors, cântând, capetele.

  Fireşte, după oră, Fosil a reclamat pedagogului. Caleia va face o oră de arest.

  Aguletti a plâns astăzi la ora de chimie şi a pomenit numele tatălui său mort, ca să nu-i pună Toivinovici „insuficient”. Scena m-a făcut să roşesc jenat, să-mi frâng mâinile de enervare. Simţeam că mă copleşeşte o revoltă nelămurită şi milă pentru Aguletti, şi ciudă pe el, şi compătimire pentru profesor.

  Fănică regretă că nu se poate preface atât de bine. Aguletti s-a prefăcut şi a minţit. Aş minţi şi eu bucuros, dacă aş putea; dar de ce să vorbească despre tatăl lui, mort?

  Cred că întreaga clasă a încercat sentimentul acela stânjenitor, penibil.

  Aş vrea să-l cunosc pe Dinu bine, bine de tot, pentru romanul meu. Nu-mi ajunge să ştiu că e frumos, bun şi inteligent. Bănuiesc că ceva din sufletul lui ne scapă amândurora. De ce arată Dinu tot mai puţină tragere de inimă pentru chimie? Am învăţat-o amândoi, la el, într-un laborator adunat pe lăvicioarele unei odăiţe din subsol. Anul acesta aproape a uitat formule de temelie. Nu-l mai „pasionează”, cum spun eu. Nu mai munceşte. Citeşte literatură puţină, se plimbă şi doarme mult. Niciodată Dinu n-a fost prea harnic, nici prea ordonat. Dar acum s-a schimbat mult. Poate să fie o simplă criză. Dar eu, câteodată, singur, mă întreb: dacă acesta e adevăratul Dinu, şi toată pasiunea lui ştiinţifică de un an şi jumătate n-a fost decât o iluzie? Dacă însuşi el s-a înşelat atât timp, şi acum se întoarce în sine?

  Nu ştiu, încă, ce rol va juca în roman.

  Pe Robert îl dor ochii din pricina cititului şi a formolului cu care s-au stropit clasele duminică. S-a frecat mult şi acum îi sunt ochii roşii şi lăcrimează. Stă cu batista la ochi, încruntat. Sunt sigur că se închipuie personaj din Ibsen, urmărit de chinuri sufleteşti şi trupeşti. Umblă printre băieţi, ca ei să-l vadă cum suferă şi să-l compătimească. Când îl întreabă vreun profesor de ce stă cu batista la ochi, e fericit şi răspunde în aşa fel, încât orice om inteligent să poată înţelege că cititul e pricina durerii lui de ochi.

  Mie mi-a spus ieri:

  — Nici nu ştii cât mă dor ochii. Aseară arn citit până la două.

  Eu m-am prefăcut mirat că citeşte atât de puţin şi l-am minţit că nu mă culc niciodată înainte de trei.

  Teză la matematică. Problema, ca de obicei, foarte uşoară. Cum însă eu nu ştiam nimic – pentru că nu învăţasem nimic întreg anul – priveam şi nu pricepeam. începea să-mi pară rău de neştiinţa mea. Cât de puţin aş fi citit, şi tot o rezolvam. în jur, băieţii lucrau aprins. Numai Mălu-reanu şi Colonaş priveau caietul cu aceeaşi statornicie interogativă ca şi mine. Noi trei suntem cei mai proşti la matematică din toată clasa.

  A început să mă necăjească faptul că nu puteam face nimic. M-am apucat atunci să înşir calcule fără nici o legătură cu subiectul. Problema era de trigonometrie, iar eu din trigonometrie nu cunosc decât cazurile de rezolvare a triunghiurilor dreptunghe. Am scris ce cunoşteam: altminteri, cu foaia albă, aş fi căpătat „rău”.

  Pe trimestrul întâi, ca să-l întărât pe Vanciu şi să mă răzbun că zâmbea întotdeauna când eram la tablă, sigur de ignoranţa mea, am închis caietul de teză şi am început să scriu pe o foaie scoasă din geantă. Scriam ca să mă vadă Vanciu şi să se supere că nu ştie ce scriu, de ce scriu şi cum am curajul să scriu. Vanciu se uita la mine, şi se uita uimit. în acelaşi timp, eu mă bucuram că am prilejul să mă analizez şi să-mi însemn sufletul din ceasul acela pe hârtie. Am vârât la urmă fiţuica în buzunar – unde s-a adunat un teanc întreg.

  …Dacă iau media „insuficient” şi pe trimestrul acesta, nu-mi mai rămâne nici o nădejde.

  Notiţă din 2 iunie, când am văzut că colegii din faţă sunt trişti, nu vorbesc şi stau pe gânduri.

  Iată ceea ce se petrece în sufletele noastre, acum la apropierea sfârşitului de an: ne copleşeşte melancolia. Suntem obosiţi, dezgustaţi de şcoală, sleiţi de căldură şi ne întristăm, totuşi, când se apropie sfârşitul anului. Ne arătăm mulţumiţi şi râdem, şi vorbim, dar în suflete păstrăm toţi un început de nostalgie. Se înţelege lesne aceasta. Poate ne gândim la plăcerile verii şi ne întristăm amintindu-ne că vom fi singuri. Despărţirea ne alungă bucuriile.

  Suntem atât de legaţi între noi, după şase ani de clasă? Sau poate e altceva? Poate ne întristăm că vacanţele nu ne aduc cele ce închipuisem noi, încă de pe la Paşti, că vor aduce. Toţi socotim cele dintâi zile de vacanţă un rai. Şi nu e aşa. Ne obişnuim, în ultimele săptămâni de şcoală, puţin câte puţin, cu