plăcerile libertăţii. Şi, când se vesteşte vacanţa, căutăm zadarnic marea şi nesfârşita voluptate. Eu n-am găsit-o. E drept, mulţi dintre noi par veseli şi zgomotoşi, dar aceasta nu dovedeşte nimic pentru mine. De atâtea ori mă pot preface.

  …Astăzi, Fănică a căpătat „bine” la chimie. S-a întors în bancă istovit, desfigurat; îi tremura glasul, când s-a scuzat că nu are carnetul de note. După plecarea lui Toivinovici, a sărutat tabla şi a dăruit băieţilor o sută de lei pentru cornuri şi ciocolată. Ceea ce, pentru zgârcenia lui Fănică, e mai mult decât o nebunie. Cu „binele” luat la oral şi-a asigurat media. Fănică e terorizat de chimie. Cred că citeşte de zece, cincisprezece ori fiecare lecţie; şi o uită de cum e chemat la tablă. Se emoţionează ca în faţa inspectorului. Se face roşu, se bâlbâie, frământă buretele cu creta la un loc. Urăşte pe Toivinovici şi se înspăimântă de câte ori se deschide uşa, în ora de chimie. La extemporale năduşeşte, se clatină în bancă, se trădează dacă încearcă să afle un amănunt de la vecin, se zăpăceşte, varsă călimara, transcrie de trei ori problema. înainte cu câteva zile de teză, pierde pofta de mâncare. în ajun, învaţă până după miezul nopţii şi se deşteaptă în friguri. Ajunge la liceu slăbit, uluit, epuizat. Când intră Toivinovici, Fănică înlemneşte cu ochii la el. Se dezmorţeşte când strigă absenţii. Apoi ajunge nervos, nerăbdător, se frământă în bancă, se chinu-ie până ce Toivinovici citeşte problemele sau enunţă subiectele de teză.

  Când sună clopotul şi nu şi-a sfârşit lucrarea, Fănică îşi pierde cumpătul, încearcă să scrie precipitat o concluzie, oricare. în tot timpul orei a scris „literatură” în jurul subiectului ca să umple pagini şi să convingă pe Toivinovici că a învăţat. De obicei, concluziile sunt părţile lui cele mai bune, pentru că nu sunt expuse „literar”.

  Fănică poartă în permanenţă piramidoane în buzunarul de sus al tunicii. Băieţii îl îndrăgesc, pentru că e inteligent şi sperios. Râde în toate orele, afară de chimie şi matematică. Cunoaşte cele mai abile formule de introducere când trebuie să ceară scuze profesorilor. Nimeni nu ştie, însă, de ce i se spune „Cocoş”.

  IV. ÎNTRE DONJUANI.

  Astă-seară au venit la mine Robert şi cu Dinu şi au hotărât să ne plimbăm în Cişmigiu. Robert purta pantaloni albi şi pantofi cu fundă. Dinu, haină deschisă, cordon de antilopă şi tabacheră de argint. Amândoi, fără şepci şi fără pălării. Jean Victor Robert – care se socoteşte geniu – îşi ţine dreapta la frunte de câte ori e nevoit să stea pe scaun. Dinu – despre care fetele spun că e „drăguţ şi ironic” – caută să se vădească cinic, Don Juan şi paradoxal.

  Eu mi-amâncheiat tunica şi am coborât în stradă. Robert a oftat şi Dinu mi-a oferit ţigări. Robert oftează pentru că e geniu. Mi-a mărturisit într-o noapte că geniile sunt nefericite.

  — De ce?

  Robert m-a mângâiat, blând şi imens.

  — Tu nu pricepi asta…

  Pentru Robert, eu sunt „doctorul”. Am toate simptomele: urâţenie, miopie precoce şi desfiguratoare, preocupări erudite. Robert, însă, care e geniu, mă consolează:

  — Fiecare cu ursita lui, doctore…

  Dinu e bănuitor şi nedrept. Se îndoieşte de Robert. Aceasta pentru că e tot atât de frumos ca el şi – deşi zvoneşte peste tot că nu se teme de Robert – îl necăjeşte concurenţa. Rivalitatea lor s-a accentuat la o nuntă, când partenera lui Robert, o blondă bacalaureată din Târgovişte, a sfârşit prin a dărui lui Dinu un trandafir de la pieptul rochii. Dinu păstrează trandafirul într-un sipet cu scrisori şi flacoane colorate. Dar Robert zâmbeşte genial de câte ori aude de întâmplarea aceasta.

  — Copilării…

  Pe bulevard, urmăresc cu ochii fetele şi doamnele. Fiecare se trudeşte să pară mai îndrăzneţ.

  — Frumos corp, afirmă Dinu, cu ton de specialist încercat.

  — Nu-mi plac picioarele, glăsuieşte Robert, cu dispreţ. Dinu se înroşeşte în întuneric, renunţând, fireşte, la arbitrajul meu.

  — Ai mai văzut-o pe Sylvia?

  Atacă Robert; Sylvia e o frumoasă şi veche „simpatie” de a lui Dinu, pe care îl întâlnea în aceeaşi familie, de două ori pe an: la Sfântul Dumitru şi a treia zi de Paşti. De câteva luni, Sylvia a fost fermecată de Robert.

  Dinu afectează că idila lor e distractivă:

  — S-a urâţit groaznic în ultimul timp.

  — Ţi se pare? întreabă, perfid, Robert.

  — Şi apoi, Sylvia a fost totdeauna o fată vulgară…

  Prevestind furtuna, închei analiza Sylviei cu o întrebare stupidă. Hotărăsc, apoi, să ne odihnim.

  — Hai mai bine după fete…

  Eu găsesc propunerea compromiţătoare, şi Robert se aşază, fericit că nu i-am acceptat-o.

  Dinu fumează visător. Robert se pregăteşte să ofteze. Eu aştept. Ştiu ce are să se petreacă. Din pricina celor şaptesprezece ani, a nopţii de vară şi a muzicii militare, cei doi vor deveni melancolici. Va pieri rivalitatea. Şi vor începe acele insipide mărturisiri, şoptite cu ochi înlăcră-maţi, unor prieteni dezarmaţi şi receptivi.

  Dinu e mai zgârcit în confesiuni. Robert, însă, e fecund şi obsedant. Ochii se închid. Robert devine absent şi imaginează. îşi imaginează un suflet torturat şi satanic. Dinu, modest, spune că el seamănă cu Anatole France: sceptic şi epicureu.

  În noaptea aceasta eram hotărât să lupt, până la urmă, împotriva unei discuţii ce ameninţa să ajungă spovedanie. Robert nu mă privea.

  — Ce nefericit eşti tu, doctore…

  Mă măgulea perspectiva de a se vorbi despre mine. Noi toţi căutam aceasta, şi căutam să alimentăm discuţia şi s-o prelungim cât mai mult. Dar acum era o primejdie.

  — Dar nu sunt nefericit deloc…

  — Zadarnic te ascunzi, ritma Robert, profund. Dinu asculta, aşteptând revanşa.

  — Cum poţi trăi tu fără iubire, fără femeie, fără aventuri, continuă Robert cu ochii în coroana teiului.

  — Uite că trăiesc, constatai eu, umil.

  — Şi asta numeşti tu viaţă, tinereţe…?

  Când Robert vorbeşte despre viaţă şi despre „iubire”,