— Să nu cunoşti atâtea voluptăţi ale vârstei… voluptatea de a stăpâni femeia, de a o călca în picioare, lovindu-i potirul plin al dragostei…

  — Care potir? mă prefăcui a nu pricepe eu, presimţind primejdia de a-l asculta pe Robert psalmodiind un sfert de ceas.

  — Nici asta nu pricepi, doctore…?

  — Dacă nu vorbeşti clar…

  — Să te îmbeţi în aroma trupurilor suave, să păşeşti pe sub alei, braţ la braţ cu sclava ta…

  Mă uitam la Dinu şi mă întrebam de ce nu atacă. Sentimental înfrigurat, Robert se dezgolise. „Ironia” lui Dinu putea fi aţâţată.

  — Femeia… Nimeni nu o cunoaşte… să te culci în paturi albe, feciorelnice.

  Dinu izbucni.

  — Bine, mă Robert, până când o să-ţi răbdăm noi fanteziile?

  — Nu-s fantezii, iubite, vorbi prezumţios Robert, e reala realitate…

  — Ai avut tu vreo fecioară?

  — N-am spus că am avut fecioare. Am spus „paturi feciorelnice”…

  — Ce numeşti tu „feciorelnic”? intervenii şi eu, paie peste foc.

  — Ia lasă-mă, doctore, cu filologia ta…

  — Nu-i vorba de filologie, mă prefăcui eu necăjit, ci de fecioare.

  — Nu mă pricepeţi…

  Robert e nefericit că noi nu îl pricepem. De câte ori nu ştie ce să răspundă, oftează: nu-l pricepem.

  — Ştii că mi-a scris Măria…

  Amândoi, şi eu şi Dinu, suntem siguri că nu i-a scris.

  — Ce-ţi spune?

  — Mă plictiseşte, dragă, cu declaraţiile.

  — I-am spus că n-o mai iubesc. Nu e genul meu…

  Robert se culcă iar pe bancă, cu privirile în tei. Gândeşte. Muzica a încetat. Trec perechi pe sub alei, şi Dinu le urmăreşte cu ochii. început de vară, cu ispite. Mă simt şi eu tulburat, dar lupt. Nu vreau să sucomb melancoliei şi să le mărturisesc şi eu mai mult sau mai puţin realizate idile de vilegiatură.

  — Nu te-am văzut niciodată cu femei pe stradă, atacă prin surprindere Dinu.

  — Eu na umblu cu amantele mele pe stradă…

  A urmat după aceasta o pauză. îl simţeam pe Dinu neliniştit. Desigur că era ispitit să se destăinuiască. Am ajuns un foarte bun observator. Pot recunoaşte repede pe cei chinuiţi de această nevoie lăuntrică. Mie mi s-au destăinuit foarte mulţi prieteni. Ei mă socotesc creat pentru a asculta confesiuni. N-au înţeles niciodată cât de puţin mă interesează sufletele lor. Pentru că destăinuirile nu sunt sincere. Fiecare încearcă să apară în faţa celuilalt mai original: să-l facă să-l admire sau să-l compătimească.

  Şi cu toate acestea, şi eu încerc la răstimpuri nevoia de a-mi deschide sufletul. Dar mă înfrâng. Şi nu vorbesc niciodată, nimănui, despre cele ce bănuiesc că se petrec înlăuntrul sufletului meu. Pe mine mă supără confesiunile. Sunt o slăbiciune. Eu nu înţeleg cum un bărbat poate avea nevoie de sprijinul altuia. Chiar cel mai bun prieten e un duşman în ceasurile grele. Atunci, trebuie să rămâi singur. Trebuie să izbândeşti sau să fii înfrânt, singur.

  Iar eu nu mă pot destăinui prietenilor. Prietenii şi-au făcut părerea lor despre mine: doctor. Eu – după acele prea puţine lucruri pe care le ştiu – cred altfel. Dacă m-aş dezvălui, însă, prietenilor, mi s-ar spune că „pozez”. „Poza” înseamnă pentru băieţi tot ceea ce se deosebeşte de ei…

  Înţelegând inevitabilul, îl întrebai pe Dinu care a fost prima lui femeie.

  — Cum, încă nu ţi-am spus? se ridică fericit. Ba mi-o spusese, şi de nenumărate ori.

  — Am auzit-o de mult, dar nu mai mi-aduc aminte. Şi apoi, să audă şi Robert…

  — Da, da: mă interesează.

  Eu ochii cum Robert se aşază la pândă.

  Ascultasem aventura aceasta şi notasem o sumă de versiuni. Dinu avusese, până acum, şaptesprezece femei. Ştiam şi cum le cheamă, şi ce păr au, şi alte multe amănunte. Dar, îndeosebi, versiunile primei femei mă interesau. Pentru că existau felurite şi nostime versiuni. Una din ele mărturisea că prima femeie era roşcată, văduvă şi locuia pe aceeaşi stradă cu el; alta că, dimpotrivă, avea părul negru-corb, era căsătorită şi foarte bogată. Nu numai atât. Circulă şi subspecii, precum şi varietăţi de versiuni. Aşa. de pildă, tot prima lui femeie avea odată părul negru, era văduvă şi locuia pe aceeaşi stradă cu el; sau era roşcată, căsătorită şi bogată; sau locuia pe o stradă cu el etc.

  Dinu începu pe un ton degajat. El – era în clasa a treia, băiat frumos, ochii negri, buze roşii, tunică croită pe şolduri – se întorcea odată de la şcoală. Când, fără veste, dintr-un gang ieşi o servitoare stânjenită şi-l apucă de mână. Nici nu avu timp să-şi dea seama ce face, când se trezi într-un dormitor. în dormitor era un pat, iar în pat o fată cu părul arămiu, foarte luxos învestmântată.

  — Fată? iscodi curios Robert.

  — Părea numai, răspunse prudent celălalt.

  Eu nu spuneam nimic. Dar atunci, Robert se hotărî şi se întoarse spre mine.

  — Nu ţi se pare, doctore, că aventura lui Dinu aduce oarecum cu Păcatul lui Caragiale?

  Mie mi se pare că „aduce” îndestul. Dar am răspuns naiv:

  — De unde vrei tu să cunoască prima femeie a lui Dinu Păcatul lui Caragiale?

  S-a auzit, timp de cinci minute, muzica militară de pe malul celălalt al lacului.

  — Ai citit Păcat? îl întrebă Robert.

  — Nu-mi mai aduc aminte…

  Am plecat târziu din Cişmigiu. Acum, când scriu, nu se mai aude nici un tramvai electric pe bulevard. Nu mi-e somn. Mi-e cald. Şi nu sunt mulţumit.

  …Eu ştiu ce se petrece cu mine: sunt un sentimental. Zadarnic încerc să mă ascund. Sunt sentimental ca orice alt adolescent. Pentru că, altminteri, n-aş fi acum întristat. N-am nici un motiv să fiu întristat.

  Eu am înţeles de ce nu sunt mulţumit. Pentru că nu „mi-am deschis sufletul” prietern'or. Sunt şi eu ca toţi ceilalţi.