Vreau adevăiul, până la capăt. Vreau să fiu sincer.

  Parcă eu nu ştiu? Nu ştiu că sunt sentimental şi slab, şi lipsit de voinţă? Nu visez şi eu fecioare blonde, cu care să mă plimb prin parc, sub lună, sau pe lac, într-o luntre albă? Nu mă visez săvârşind fapte eroice şi culegând laurii o dată cu sărutările frumoaselor necunoscute care…?

  Dar toate acestea sunt lucruri triste şi stupide. Eu nu mă îndrept scriindu-le în caiet. Şi nici nu le pot scrie. Sunt caraghioase.

  Ar trebui să fac altceva. Ar trebui să-mi caut frânghia şi să mă biciuiesc. Pentru că sunt imbecil. Pentru că îmi pierd timpul rătăcind prin Cişmigiu şi mi-l pierd acum visând Margarete iluminate, cu ochii înălţaţi spre cer, cu mâinile încrucişate pe piept.

  Mai mult. Sunt cel mai nătâng dintre toţi, orişicât m-aş ascunde. Sunt atât de nătâng, încât nici nu mă revoltă noaptea aceasta pierdută, şi slăbiciunea sufletului meu, şi ruina voinţei mele, şi pustiul minţii mele. Şi scriu aici, în loc să mă biciuiesc şi să mă purific. Sunt dezgustat de tot, chiar şi de durere. Căutam durerea trupului. Acum… Şi nici nu mi-e somn. Şi nici nu pot citi. Ceea ce înseamnă că sunt imbecil.

  V. UN PRIETEN.

  Prietenul meu Marcu e înalt, uscat, cu ochii mari şi bulbucaţi, părul creţ, mâinile lungi, picioarele lungi. Stă în banca din fund şi citeşte romane franţuzeşti. Băieţii îl cred prost şi îi spun, din pricina lungimii nasului, „Ţăndărică”; iar pentru că e evreu, îl mai strigă şi „Marcălă”. Marcu nu se supără nici de o poreclă, nici de cealaltă. Vine în fiecare dimineaţă cu romanul în ghiozdan şi-l citeşte liniştit, în fund. Dacă e zgomot, se încruntă şi citeşte. Dacă băieţii sar pe bănci, îşi îndeasă degetele în urechi şi citeşte. Dacă luptele se dau chiar în banca lui, se mută în altă bancă şi citeşte.

  Citeşte romanul.

  Citeşte şi când profesorii se găsesc în clasă. Atunci îşi reazemă cartea de spinarea colegului din faţă. Citeşte şi când explică profesorii, pentru că Marcu crede că profesorii sunt, fără excepţie, nerozi, iar explicaţiile lor vătămătoare unui creier sănătos. îi spune câteodată vreun vecin:

  — Marcule, e aproape de tine.

  Adică sunt ascultaţi vecinii lui de catalog. Marcu îşi ridică necăjit de pe carte ochii bulbucaţi. Se interesează de lecţia din ziua aceea. Cere câteodată şi lămuriri. Dacă poate să-l „ducă” pe profesor, nu se dă în lături. Numai să nu-l ţină mult timp la lecţie, pentru că romanul trebuie citit. Când, însă, se aşteaptă să-l asculte la chimie, nu se tulbură. Ştie că în orice caz va lua „insuficient”. «

  — Ionescu Corneliu, Ionescu Stelian, Mălureanu Marcu… Un băiat îl înghionteşte:

  — Ieşi, Marcule, că te-a strigat.

  Şi Marcu se opreşte lângă tablă, cu mâinile încrucişate. Când îi vine landul şi Toivinovici îl întreabă, răspunde liniştit:

  — Nu ştiu, domnule.

  — Dar prepararea în industrie a acidului sulfuric o ştii?

  — Nu ştiu, domnule.

  Toivinovici întreabă pe primii doi, care au „tocit” toată săptămâna. Le turuie gura şi umplu tabla cu formule.

  — Destul. Marcu, poţi să-mi scrii formula dezvoltată a acidului pen-tafosforic?

  — Nu ştiu, domnule.

  — La loc, Marcu.

  Se întoarce zâmbind, izbindu-se cu mâinile lungi de pupitre, în bancă, se supără pe vecini:

  — De ce mi-aţi închis cartea?

  Odată l-a prins Noisil citind în timpul orei. Explica fazele războiului de o sută de ani şi se plimba de la un capăt la altul al clasei. îl zăreşte pe Marcu citind cu patimă volumul I din Roşu şi negru, pe care i-l împrumutasem eu.

  Fără veste, îi pune mâna pe umăr.

  — Nu se face lectură la ora de istorie. Ştii ce-am spus până acum? Marcu nu ştia nimic, şi Noisil îl elimină pe trei zile.

  — Cartea s-o dăruiţi bibliotecii liceului, hotărî Noisil, adresându-se cestorului.

  Iar eu îmi aminteam cu durere că era cartea mea.

  Când a venit Marcu iar la şcoală, ne-a mărturisit că cei de acasă n-au aflat nimic, pentru că el pleca dimineaţa cu ghiozdanul şi citea romane în Cişmigiu până auzea sunând fabricile.

  — Să-i dea Dumnezeu sănătate lui Noisil, că numai -datorită lui am putut sfârşi Les Miserables.

  La teze copiază. Scoate cartea sau fiţuicile, sau îi suflă vecinul. Pare calm şi nu se gândeşte la cele ce s-ar întâmpla de va avea nenorocul să-l prindă. Profesorii îl cred neghiob şi incult. Când iese la tablă, se înroşeşte şi spune banalităţi sau se bâlbâie, sau nu spune nimic. Lucrul acesta a silit pe băieţi să-l clasifice drept un iremediabil prost. Unii, mai cu scrupule în clasificări, se întreabă cum, după atâta lectură, nu poate Marcu scoate ceva mai mult la lecţie decât bâlbâială lui ignorantă sau tăcerea şi mai ignorantă.

  — Pentru că dispreţuieşte şcoala şi profesorii, strig eu, luându-i apărarea.

  Pentru că ştiu că Marcu, când nu mai e silit să-şi spună lecţia, vorbeşte foarte frumos şi foarte original. Ne-am făcut prieteni când ne-am întors într-o seară de la liceu împreună. Eu osândeam romanul lui Mar-gueritte La garconne, iar el îi luă apărarea.

  Îl ştiam până atunci cum îl ştiau şi ceilalţi. Dar mi-am dat repede seama că mă înşelasem. Am început să ne împrumutăm cărţi. El era entuziasmat de Balzac şi m-a convertit şi pe mine. Citeam numai Bal-zac, tot ce ne cădea în mână. Ajunseserăm erudiţi în Comedia umană şi ne întreceam unul pe altul în cunoaşterea personajelor, amănuntelor şi curiozităţilor balzaciene. Când epuizam stocul, porneam prin librării şi prin anticarii să ni-l împrospătăm.

  Am răspândit amândoi pe Balzac în clasă. Unul dintre primii adepţi a fost Robert. îl chinuiam dându-i să citească cele mai proaste romane, Şi Robert le găsea admirabile. Când bănuia ironia, ne mărturisea îndo-indu-se:

  — Drept să vă spun, nu