Băieţii îl numesc comunist, anarhist, şi Marcu nu se supără, pentru că el i-a silit să-l numească astfel. Venea la şcoală cu broşuri de propagandă socialistă, cu cărţulii de Engels şi Kautsky, cu Capitalul lui Marx. Odată a adus în geantă două cărţi franţuzeşti, cu scoarţele roşii: L 'unique al lui Stirner şi un volum gros de Kropotkin. Marcu spunea că sunt foarte interesante, dar băieţii – informaţi de el – au aflat că volumele sunt anarhiste şi l-au privit cu teamă. Nu îl urăsc, dar îl dispreţuiesc toţi, cu deosebire aristocraţii care pomenesc de primejdiosul „iad bolşevic”.

  Marcu n-a mărturisit niciodată serios că e adept al anarhismului. A spus numai că e interesant şi ne-a explicat, când l-am rugat, teoriile anarhiste. Dacă vrea, însă, să necăjească pe aristocraţi, se declara ucenic făţiş al lui Kropotkin şi Bakunin.

  Aristocraţii susţin că el e adept permanent al anarhismului şi al comunismului, dar că nu se arată, de frică. Dacă cineva spune aristocraţilor că anarhiştii şi comuniştii nu se pot împăca, ei răspund că toate acestea sunt vorbe.

  Marcu încredinţează pe feciorii de moşieri că în puţin timp li se vor expropria din nou moşiile. Când l-am întrebat de unde ştie aceasta, Marcu mi-a răspuns că toate sunt scornite de el, ca să se mai supere puţin şi feciorii de moşieri. La noi în clasă nu sunt decât doi, dar Marcu spune că sunt peste măsură de mulţi.

  Nu poate orişicine sta de vorbă cu Marcu. La fiecare frază pe care o rosteşte, el găseşte motive să se îndoiască. Pe mine nu mă supără faptul acesta, ci dimpotrivă, îl socotesc foarte original. Numai când grămădesc argumente peste argumente şi Marcu nu le ia în seamă pentru lucruri de nimic – care i se par îndoielnice – numai atunci mă supăr. Cred că lucrul acesta îi face plăcere lui Marcu, şi poate nu greşesc gândind că însăşi ţinta discuţiilor e să supere băieţii.

  — L-am „turbat”!

  De câte ori izbuteşte să „turbeze” pe vreunul, Marcu e mulţumit. îşi trece degetele răşchirate prin părul cârlionţat şi nu-şi mai găseşte locul. De aceea nu poate orişicine sta de vorbă cu el.

  Când se deschide vreo discuţie generală în clasă, între băieţi, şi când intervin aristocraţii, el trece de cealaltă parte, fie chiar nedreaptă. Sfârşeşte întotdeauna prin a „turba” pe aristocraţi.

  Îndeosebi pe Furtuneanu. Furtuneanu îl numeşte „evreu distructiv”, uitând că are strânse legături cu un alt evreu, Lazimir, băiat bogat, cu care joacă săptămânal pocher. Furtuneanu nu-l poate suferi de când Marcu s-a arătat „nepoliticos” faţă de el. Trebuia să ne tundem toţi, cu i cel puţin numărul 3, şi toţi am respectat ordinul. Cei câţiva care uitaseră j au fost trimişi să se tundă în timpul orelor, spre marea lor bucurie. Numai Furtuneanu venise cu aceleaşi plete negre, în care nu pătrunsese maşina de doi ani. Venise cu tatăl lui şi tatăl spuse directorului că, dacă i se tunde băiatul, şi-l retrage din liceu. Iar directorul s-a resemnat şi a acceptat „biletul de motivare”, în care scria că elevul Furtuneanu Petre nu poate fi tuns, pentru că a suferit de otită. în realitate, Furtuneanu suferise de otită cu un an mai înainte, dar Furtuneanu a rămas cu părul mare. Băieţii s-au revoltat şi apoi s-au resemnat, ca directorul. Dirigintele însă a cerut explicaţii, şi Furtuneanu le-a dat.

  — în urma otitei răcesc foarte uşor. E suficient să trec printr-un curent, tuns cum aş fi, şi numaidecât ar reveni otita. De aceea…

  — Să-l ţină mă-sa în vată, completă confidenţial Marcu către vecinul lui de bancă, dar atât de tare, încât a auzit şi Trollo. Băieţii râseră.

  — Te rog să nu-ţi permiţi cuvinte pe care nu ţi le permit eu mai întâi. Te rog să fii cuviincios. Te rog să-ţi dai osteneala să fii bine crescut, dacă n-ai creştere de acasă…

  — Vezi că te îneci, i-a răspuns liniştit Marcu.

  Râsetele au împiedicat pe Furtuneanu să continue. Dar după sfârşitul orei a venit în bancă la Marcu şi i-a vorbit un sfert de ceas. Era foarte roşu şi scuipa prin cavităţile celor doi dinţi căzuţi din faţă. L-a insultat, l-a făcut lipsit de bună creştere şi a încheiat formidabil:

  — Să nu-mi mai întânzi mâna pe stradă!

  Marcu era suficient de roşu, dar părea liniştit. Mi-a mărturisit mai târziu mulţumirea ce o încercase, pentru că izbutise să-l facă pe Furtuneanu să scuipe şi să se răstească un sfert de ceas.

  Şi de atunci nu-l poate suferi Furtuneanu pe Marcu.

  De altfel, nici n-ar avea motiv să-l admire, pentru că nu-l cunoaşte, în clasă, în faţa profesorilor şi a colegilor, Marcu nu-i decât rareori original. Numai în discuţiile noastre se arată aşa cum e. Poate se intimidează în faţa celorlalţi băieţi sau poate socoteşte nimerit să nu li se descopere. Dar pe mine m-a mirat faptul, şi nu l-am putut explica, când Marcu n-a ştiut să analizeze împărat şi proletar decât întemeindu-se pe critica lui Gherea. Şi i s-a mai întâmplat lui deseori în clasă să nu poată răspunde decât cu rezultatele altora. Poate că îl intimidează clasa şi profesorul.

  Marcu îmi spunea că nu crede în nimic, că se îndoieşte de toate. Când, însă, susţine o teză sau combate alta, el se îndoieşte cu o rară scrupulozitate numai de argumentele potrivnice. în ce priveşte probele sale, el le afirmă foarte sigur. Poate nu-şi dă seama că în asemenea prilejuri e.foarte puţin sceptic.

  Azi am citit cartea lui Ionel Teodoreanu: Uliţa copilăriei şi am plâns. Nu mi-a fost ruşine: am plâns. M-am spălat repede cu apă rece pe faţă, ca să nu mă zărească cineva şi să vadă un miop emoţionat şi lăcrămând. Am fost toată ziua îndrăgostit de Sonia. Cred că am avut chiar mai mult succes decât Ştefanei. M-am închipuit frumos, interesant şi glorios. M-am închipuit la Medeleni, cântând Sheherezade, cu