Azi-dimineaţă, e drept, mi s-au ivit încă doi coşi. I-am cercetat mult timp în oglindă şi m-am întrebat dacă mă va plăcea Sonia. Am întrebat-o. Şi Sonia mi-a răspuns că geniul meu a impresionat-o mai mult decât numărul coşilor de pe frunte…

  Zadarnic mă prefac: sunt trist. Eu n-am fost la „ţară” niciodată. Şi când apune soarele primăvara, din mansarda mea cu ferestrele deschise, eu visez la livezi şi la crângurile înflorite, la izvoare, la iatacuri luxoase, dudui şi idile în vacanţa Paştelui. Eu, însă, n-am fost la ţară niciodată.

  În serile de vară hoinăresc pe străzi, pe sub salcâmi şi visez idile rustice, mărturisiri sub plină lună, sau cuvinte pătimaşe pe care nu le voi rosti niciodată. In serile de vară, zadarnic încerc să-mi sfârşesc capitolele din Felix le Dantec. Mi-e sufletul schimbat, iar eu sting lampa şi visez. De multe ori m-am întrebat ce am eu în serile de vară. Dar n-am găsit răspuns.

  Iar astăzi am citit Uliţa copilăriei şi-am plâns. Am plâns, pentru că eu n-am simţit niciodată cele ce simt eroii cărţii acesteia. Eu le-am visat numai. Eu n-am avut moşie şi n-am avut prietene care să-şi petreacă convalescenţa la moşia mea. Când eram mic, adormeam tremurând de frig şi mă jucam cu fetele cizmarului de alături, care n-au avut niciodată ciorapi şi purtau rochiţe de stambă. Iar eu numai am'visat dudui şi m-am jucat înainte cu fetele cizmarului.

  Am plâns, dar am pus apoi cartea în raft şi am râs. Am râs de mine, pentru că eram încă sentimental şi visător. Şi mi-am spus: Uliţa copilăriei e o caramelă bună pentru băieţii slabi de înger, ca Robert şi ca Dinu. E o carte cu păpuşi luxoase, cu poze şi cu idile. E bună pentru copiii de boieri, care călăresc, fumează şi sărută zarzări înfloriţi.

  Eu n-am sărutat niciodată zarzări înfloriţi. Eu mi-am muşcat buzele, pentru că nu ştiam cine sunt. Eu mă întrebam şi mă chinuiam să răspund şi mă ofileam negăsind răspunsuri.

  Eu îmi simţeam carnea tremurând şi mă loveam, pentru că eram sărac şi nu puteam face ce făceau ceilalţi.

  Am uitat toate acestea? Am uitat romanul meu? Mi-am uitat sufletul, care suferă necunoscut de nimeni, şi mintea, care se zbate dornică de ceea ce imbecilii din jurul meu ignorează până şi cu numele?

  Am plâns, pentru că un adolescent bogat, frumos şi cu părul castaniu s-a îndrăgostit de o boieroaică poftitoare detutun, care cântă Sheherezade la pian? Mi-am recunoscut eu generaţia în fericiţii de la Medeleni? Mi-am pierdut eu vacanţele pentru ochii Soniei, ori m-am vârât în cămări cu hârţoage, cu ochii lăcrămând de miopie, cu trupul chinuit de seva adolescenţei şi cu sufletul înfrigurat de aşteptarea adevărului, pe care-l căutam zi şi noapte?

  Unde îmi era hotărârea mea de a mă arăta lumii aşa cum sunt, conştient de superioritatea mea şi de nerozia contemporanilor mei? Unde îmi e dorinţa cruntă de a mă găsi şi a mă poseda în întregime, dacă plâng, pentru că Ştefanei a cunoscut „cel din urmă basm”?

  Am uitat că-mi spărgeam dinţii de furie şi de invidie şi că mi-am făgăduit năprasnic că voi ajunge cât mai curând cineva şi că atunci voi desface sălbatic pulpele celor mai frumoase femei, numai pentru că eu, EU, am îndurat ani de-a rândul chinurile cărnii, numai pentru că EU Am fost lipsit de bani şi de trup frumos, şi de ochi frumoşi, şi de obraji frumoşi?

  Am uitat şi am plâns pe foile unei cărţi din Cultura Naţională? Am sfârşit Uliţa copilăriei înainte de a sfârşi La lutte universelle a lui Dantec?

  Şi nu mi-e ruşine de mine însumi?… Nu mi-e ruşine de numele meu şi de durerea mea, şi de vrerile mele…?

  …Zadarnic. Eu am rămas tot trist şi tot îndrăgostit de Sonia.

  Iartă-mă, Ionel Teodoreanu; dar dacă există Sonia, spune-i că un băiat urât, care nu ştie ce vrea, e trist din pricina ochilor ei.

  Spune-i să vină să-mi dăruiască trei cuvinte de mângâiere.

  Spune-i că nu cer altceva decât să mă mângâie şi să nu se înspăimânte de mine.

  Iar dacă Sonia nu vrea să plece de acolo, din Moldova ei, spune-i să-mi trimită adresa, pentru că eu am să-mi vând cărţile lui Felix Le Dantec şi am să mă duc să mă mângâie Sonia…

  VI. LUNI8-9, GERMANA în clasa I am rămas corigent la franceză, germană şi română. îmi petreceam după-amiezile pe un maidan, desculţ, înăduşit, miop, jucând oină. Ajunsesem vestit în fulgerarea cu care prindeam mingea şi o repe-zeam în genunchiul celui din careu. Se vorbea chiar de intrarea mea în echipa liceului. Două lucruri se împotriveau, însă. Mai întâi, eram cel mai leneş, mai neglijent şi mai răutăcios din clasă. Şi eram miop. Dacă vedeam prea bine genunchiul adversarului, apoi nu mai aveam niciodată timp să văd mingea, când mă aflam în careu. Scăpăm numai prin nepriceperea celui ce lovea.

  Trei corigente însemna o repetentă aproape sigură. Când am aflat vestea, m-am gândit serios, un sfert de ceas, la sinucidere. Mă înspăimântau, e drept, chinurile şi moartea. Dar pentru că ruşinea trebuia, oricum, spălată printr-un act de curaj, mă trudeam să găsesc un mijloc, ca prietenii să mă surprindă chiar în clipa când voiam să înghit pastila. Nu ştiam eu prea bine cum puteam să capăt pastile din acelea cu care se ucid oamenii nefericiţi, dar aceasta nu-mi stânjenea planurile. Mă închipuiam disperat, cu pastila între dinţi, luptând cu prietenii ce voiau să mă păstreze vieţii. Auzeam chiar cum strigam, zbătându-mă:…

  — Nu, nu. lăsaţi-mă să mor!

  Aici, eram emoţionat. Dintr-o nelămurită dorinţă, mergeam cu gândul şi mai departe. Mă închipuiam mort. Zăream prietenii uluiţi, colegii bucurându-se în ascuns de acest eveniment inedit şi auzeam plânsul mamei. închipuindu-mi toate acestea, lăcrămam, socotindu-mă persecutat de Faradopol, bărbat trupeş, maior în rezervă şi profesor de germană. Băieţii, la groapa mea, strigau:

  — E un criminal, e un criminal…!

  Iar