eu regretam că, fiind mort, nu mai puteam să-mi arăt mulţumirea printr-un zâmbet.

  După un sfert de ceas, însă, pe neaşteptate, m-am liniştit. M-am aşezat pe o bancă şi priveam rândurile de fericiţi ce ocupau bulevardul.

  — Aceştia nu sunt corigenţi la germană, constatai eu, întristându-mă.

  De germană mă îngrozeam. La început, socotii că este o datorie patriotică să nu învăţ limba duşmanilor mei. Mai apoi, începu să mă stăpânească teama de profesor. Nu ajunsese încă director. Venise de pe front cu o tunică ofiţerească şi izbutea să ne facă să uităm „lecţia” numai cu o privire.

  — Was haben sie heute?

  M-a înfricoşat preludiul acesta şase ani. Cum sunt în banca I, trebuia să răspund mai întotdeauna:

  — Das Haus!

  — Măgarule!… Aşa se răspunde?

  — Se răspunde cu o propoziţie întreagă. De câte ori să-ţi spun? Was haben sie heute?

  — Haben sie heute: Das Haus!

  — Aşa se răspunde?

  —.o propoziţie întreagă, bâigui eu.

  Sub*propoziţiile, privirile şi proporţiile profesorului de germană, uitam tot.

  — Ieşi la lecţie. Unde e caietul?

  În caiet se aflau transcrise – cu litere „nemţeşti” – câteva duzini de cuvinte pe care trebuia să le învăţăm.

  — Drumul?

  — Weg! -Articolul…

  — Der Weg? -Das!… măgarule.

  — Podoaba?

  — Şş… raf?

  — Cum Schraf? Podoaba!

  — Ştiu că începe cu ş, încercam eu să-l îmbunez. Atunci mă ajuta:

  — Ş… şm… şm…

  — Schutnf? ezitam eu.

  — Der Schmuck! măgarule.

  — A şti!

  — Wissen.

  — Zi-l tot.

  — Wissen, wust, gewusten.

  — Cum face subjonctivul pasiv, persoana a IlI-a plural?

  — La loc. Trei…

  M-am ridicat de pe bancă şi am plecat spre casă.

  Mama ştia. O vestiseră cinci prieteni, asigurând-o că am să promovez la toamnă. Furtuna a trecut cu greu. Eu mă apăram, spunând că sunt „persecutat”.

  — Dar de ce te persecută numai pe tine?

  — Nu ştiu… Aşa, vor să mă persecute.

  Ne-am înţeles să-mi împart vacanţa în două: până în august voi fi liber, după aceea voi învăţa cu un meditator.

  Meditatorul era băiatul unui croitor evreu şi-l chema Sami. Nu avea decât şaisprezece ani, juca încă nasturi, citea pe Nick Winter, dar învăţa la şcoala evanghelică şi, la Conservator, vioara.

  — Cum merge, micule?

  — Ascultă-mă, Sami: astăzi nu facem lecţie. Mama pleacă la bunica. Mai bine mâncăm îngheţată.

  — Ai tu bani?

  — Spune-i mamei că-mi trebuie un caiet.

  — îmi rămân şi mie douăzeci de bani…

  — Nu, lasă că îţi dau mai bine mărci.

  — Cât să-i spunem că costă un caiet?

  — Cincizeci de bani.

  — Şi dacă nu-mi dă?

  Sami era bănuitor şi deştept. îmi lua toţi nasturii şi mă silea să cotrobăiesc prin cartoanele neamţului încartiruit la noi şi să-i culeg mărci neuzate. Când începea ceasul lecţiei, pentru că asista şi mama, Sami se arăta sever.

  — Micule, jermana îi dificilă. Spuneam asta şi la mama…

  Până în septembrie, nu învăţasem nimic. Dar au plecat nemţii şi ministerul n-a mai cerut germana în clasa I gimnazială. Scăpasem.

  De atunci, germana mă obsedează.

  Acum, profesorul a ajuns director. Faţa i s-a mai înăsprit, glasul răsună formidabil în fiecare dimineaţă şi, când se înfurie, pălmuieşte elevii.

  — De ce vii târziu?

  Băiatul cu ghiozdanul încremeneşte lângă uşă.

  —.să vedeţi… -Marş!… boule.

  Mie îmi spune numai „măgarule” şi nu m-a pălmuit decât o singură dată. îmi uitasem umbrela în clasă, şi m-am dus s-o iau. Dar toate uşile erau încuiate. Am sărit atunci pe fereastră. Paşii domnului director s-au auzit, dureroşi. M-am ascuns după uşă.

  — Ce-i cu dumneata aici?

  —.umbrela…

  — A sunat de ieşire; de ce n-ai ieşit?

  — Am ieşit. Dar m-am întors. Ochii directorului se înflăcărară.

  — Şi… pe unde ai intrat?

  Întrebarea răsună, pentru mine, ca o trâmbiţă. Nu aveam nici curajul nici puterea să-i răspund. Uitasem cine sunt şi ce căutam în clasa cu un director şi o umbrelă.

  Deodată, îmi simţii capul smuls de trei ori spre dreapta, de trei ori spre stângă. Obrajii mi se înroşiră de ruşine şi usturime. Ochii îmi lăcrămau. Tremuram, o dată cu umbrela.

  — Ieşi!… Măgarule!

  Dar nu aveam pe unde ieşi. Mă apropiai de sobă, fascinat.

  — Ai să-ţi arzi hainele, nătărăule!

  Îi mulţumi pentru sfat, cu o privire umilă şi umedă.

  Dar germana, tot n-o învăţam.

  Anul acesta, mi-am exasperat profesorul.

  — Domnule, vă rog, eu mi-am uitat caietul acasă…

  — Unu…

  Eram fericit că cel puţin nu mă mai chinuia la tablă. Când mă striga, apăream palid, rigid, cu caietul şi cartea.

  — Was haben sie heute?

  Fireşte, trebuia să răspund eu. Ca să simulez lecţia învăţată, mă pripeam.

  — Lebens Gote.

  — Nu Gote: Goethe…

  Dar nu ştiam. După un răstimp mai lung sau mai scurt, sfârşeam întotdeauna cu „insuficient”.

  În fiecare luni dimineaţa, mă plimb înfrigurat printre bănci, gândin-du-mă la Brand al lui Ibsen. Aceasta îmi dă curaj^ Mă încrunt şi mă socotesc Brand înfruntând furtunile. Nici Brand nu era înţeles şi nici eu nu sunt înţeles de profesorul de germană. Ne potrivim. Poate avem acelaşi suflet. Când mă plimb printre bănci, simt prea bine aceasta.

  Dar când e zgomot în clasă, nu mai pot gândi la Brand. Mă trudesc cu pumnii la tâmple, dar nu izbutesc să-l evoc. Nu văd decât nişte munţi acoperiţi cu zăpadă. Nu se arată Brand. Şi atunci tremur, şi mi se strânge inima, şi mă zbucium, cum se zbuciumă Fănică la chimie. Nu ştie nimeni aceasta, dar eu trec prin clipe grele când nu se arată Brand. Atunci mă apuc să învăţ cuvintele la germană.

  Domnul director, însă, nu e un