Femeia chicoteşte şi-şi ascunde gura cu palma. El stă la marginea scenei şi-şi leagănă uşurel trupul înainte şi înapoi. Fii serioasă, drăguţă, ai spus într-adevăr Netania? Face ochi mari, ochii i se fac aproape cît lentilele ochelarilor: Lasă-mă să-nţeleg, îmi spui aici cu luciditate şi cu neruşinare că eu sînt acum, pe bune, la Netania, şi încă fără vestă antiglonţ? Îşi încrucişează înspăimîntat mîinile în dreptul pubisului. Publicul urlă de plăcere. Ici-colo se aud fluierături. Mai intră cîteva perechi, şi după ele o gaşcă zgomotoasă de bărbaţi tineri, probabil soldaţi în permisie. Mica sală se umple. Cei care se cunosc între ei se salută făcîndu-şi semne cu mîna. Trei chelneriţe în pantaloni scurţi şi cu maiouri violete strălucitoare vin de la bucătărie şi se răspîndesc printre mese.

— Vino-ncoa, buze frumoase, şi îi zîmbeşte femeii de la masa şapte, încă n-am terminat cu dumneata, vino să stăm de vorbă despre asta… Nu, tocmai pentru că îmi pari o fată serioasă şi pe deasupra cu gust original, dacă-nţeleg eu bine pieptănătura interesantă pe care ţi-a făcut-o – lasă-mă să ghicesc, designerul care ne-a adus minaretele de pe Muntele Templului şi centrala de la Dimona? Rîsete în public. Şi dacă nu greşesc, miros aici şi un ocean de gologani… Am ghicit la fix? A? Zece dintre cele mai bogate şi mai sus-puse căpuşe ale ţării? Nu? Chiar nu? Am să-ţi spun de ce, fiindcă văd aici şi nişte botox magnific, şi văd şi o micşorare a sînilor ieşită cu totul de sub control. Crede-mă, i-aş tăia mîinile chirurgului ăstuia.

Femeia îşi lipeşte braţele de trup, îşi acoperă faţa cu mîinile şi lasă să-i scape ca printre degete nişte ţipete ca şi cum ar gîdila-o cineva. Tot vorbind, bărbatul păşeşte cu repeziciune dintr-o parte într-alta a scenei, îşi freacă mîinile şi-i cercetează pe cei din sală. Cizmele lui de cowboy au tocuri care să-l înalţe, şi ele îi însoţesc mişcările cu un răpăit uscat: Explică-mi numai, drăguţă, strigă el supărat, fără s-o privească, cum se poate ca o fată inteligentă ca dumneata să nu ştie că un asemenea lucru trebuie comunicat unui om cu precauţie, cu rost şi socoteală, nu ne aruncăm asupra lui cu „Eşti la Netania, bum!“. Ce-i cu dumneata? Omul trebuie pregătit, mai ales dacă-i aşa pirpiriu. Cu o mişcare rapidă el îşi ridică tricoul decolorat şi printre spectatori trece un oftat nestăpînit. Ce, nu-i cum spun eu? Îşi răsuceşte trupul dezgolit şi către cei care stau la dreapta, şi către cei care stau la stînga scenei, şi le adresează tuturor un zîmbet larg. Aţi văzut? Piele şi os, mai mult zgîrci, pe cinstea mea, dac-aş fi fost cal, aş fi fost de-acum clei. Nu? În public se aud chicoteli de jenă, şuierături de dezgust. Înţelege-mă, sufleţelule, se întoarce el către femeia de la masa şapte, ca să ştii rîndul viitor, o ştire ca asta i se prezintă omului cu precauţie, i se face mai întîi puţină anestezie. Anestezie, pentru numele lui Dumnezeu. E anesteziat cu delicateţe în lobul urechii, noroc bun, Dovală, cel mai frumos dintre bărbaţi, ai cîştigat, ai fost ales să participi la o experienţă cu totul deosebită în ţinutul de pe ţărmul mării, nu ceva care să dureze o veşnicie, numai o oră şi jumătate, cel mult două ore, mai mult de două ore un om normal n-are voie să se expună locuitorilor Netaniei…

Publicul rîde, şi omul nostru e surprins: Ce rîdeţi, proştilor? Eu despre voi vorbesc! Publicul rîde mai tare, iar el: Un moment, să ne-nţelegem, vi s-a spus de-acum că sînteţi aici numai în calitate de public pentru încălzire, înainte să băgăm în sală publicul adevărat? Fluierături, ovaţii, rîsete. Hohote de rîs. Din cîteva colţuri ale sălii se aud şi huiduieli prelungi şi bătăi în masă, dar cei mai mulţi dintre spectatori sînt amuzaţi. În sală mai intră o pereche, sînt amîndoi înalţi şi subţiri, cu părul blond şi pufos şi ciufulit pe frunte: un băiat şi o fată, amîndoi tineri, poate doi băieţi, înţoliţi într-un negru lucios, cu căşti de motociclişti la subsuoară. Omul de pe scenă le aruncă o privire şi o cută subţire i se arcuieşte deasupra ochilor.

Se mişcă neîncetat. O dată la cîteva clipe îşi însoţeşte cuvintele cu o fluturare rapidă a pumnului prin aer şi atunci, cu fente de boxer, îşi evită oponentul. Publicul se desfată, el îşi pune palma streaşină la ochi şi cercetează spectatorii prin sala care acum e aproape în întregime în întuneric.

Mă caută pe mine.

— Între noi fie vorba, fraţilor, acum ar trebui să pun mîna pe inimă şi să vă spun cum mor eu, pur şi simplu mor după Netania, păi nu? Păi da, îi răspund cîţiva tineri din sală. Şi ce bine îmi pică să fiu cu voi joia seara în fermecătoarea voastră zonă industrială, şi încă la subsol, exact deasupra atrăgătoarelor zăcăminte de radon, şi să scot pentru voi din cur un şirag de bancuri, păi nu? Păi da! răspunde publicul cît îl ţine gîtlejul. Păi nu, decide omul de pe scenă şi-şi freacă mîinile cu plăcere, nimic nu-i aici pe bune, totu-i pe nasoale, în afară de ce-i scos din cur, pentru că, drept să vă spun, nu pot să sufăr oraşul vostru, mă sperie de moarte Netania asta, fiecare al doilea om pe stradă mi se pare că face parte dintr-un program de protecţie a martorilor. Şi fiecare al treilea îl ţine în portbagaj pe cel dintîi ambalat în nailon negru. Şi credeţi-mă, dacă n-ar trebui să plătesc pensie alimentară la trei femei încîntătoare, şi pentru încă unu, doi, trei, patru, cinci – cinci copii, un adevărat talisman, întinde în nasul publicului o palmă cu degetele răşchirate, vă jur, se află aici în faţa voastră primul bărbat în istorie care a trîntit o depresie