class="Italic">Istoriei romane. Theodor Mommsen s-a născut la Garding, un orăşel din vecinătatea Altonei, în Ducatul de Schleswig (aparţinînd pe atunci Regatului Danez), la 30 noiembrie 1817, în familia unui pastor mai degrabă modest, dar cultivat. A învăţat mai întîi acasă cu părintele său, apoi la liceul din Altona, unde a studiat intens latina şi greaca, teologia, filozofia, retorica, limba şi literatura germană, daneza, franceza, istoria, matematica şi fizica. În 1838, devine student al Facultăţii de Drept de la Universitatea din Kiel. Deşi era o mică universitate de provincie, avea totuşi cîţiva profesori străluciţi care l-au influenţat decisiv pe tînărul Mommsen; între aceştia se numără Burchardi, elev şi continuator al marelui romanist Savigny, şi mai ales tînărul profesor Otto Jahn, cu care Mommsen va rămîne prieten pînă la sfîrşitul vieţii. Jahn era filolog, elev al lui August Boeckh, întemeietorul epigrafiei ştiinţifice şi editorul primului corpus modern de inscripţii greceşti. În acest context intelectual, cariera lui Mommsen s-a orientat în mod decisiv către dreptul roman, pe care însă a înţeles că nu-l poate cerceta şi explica fără o cunoaştere aprofundată a societăţii care l-a elaborat şi a evoluţiei ei în timp.

Tot în studenţie se împrieteneşte şi cu poetul Theodor Storm; împreună cu acesta şi cu fratele său, Tycho Mommsen, publică, în 1834, volumul de poezii Liederbuch dreier Freunde. În acelaşi an apare şi teza sa de doctorat4. Tot împreună cu Storm plănuia alcătuirea unei culegeri de folclor literar şi de basme din ţinuturile natale, după modelul fraţilor Grimm, pentru a dovedi apartenenţa ducatelor de Schleswig şi Holstein la cultura germană şi pentru a legitima astfel sentimentul naţional fervent împărtăşit de o întreagă generaţie de intelectuali care agitau conştiinţele în favoarea alipirii celor două ducate la Prusia.

La încheierea studiilor, Mommsen obţine o bursă consistentă din partea statului danez, al cărui supus rebel era, şi petrece trei ani de intense studii savante în Franţa şi mai ales în Italia, pe lîngă Institutul Arheologic German de la Roma, faimosul Germanico, inaugurat în 1829 şi devenit curînd locul ideal al studiilor consacrate Antichităţii. Format în tradiţia lui Savigny şi Boeckh, care dezvoltaseră o nouă concepţie referitoare la valoarea inscripţiilor antice pentru istoria greco-romană, Mommsen plănuia iniţial să realizeze în Italia o culegere de inscripţii privitoare la istoria dreptului roman, dar foarte repede a ajuns la un proiect mult mai vast, anume acela de a publica un corpus complet al inscripţiilor latine cunoscute pînă atunci.

În cel puţin două sensuri, această decizie reprezintă un moment de răscruce în biografia intelectuală a savantului. Pe de-o parte, ea semnifică momentul în care Mommsen, care va continua să consacre o bună parte a cercetărilor sale dreptului roman, decide să-şi extindă investigaţiile şi sfera de cercetare la întreaga istorie a Romei şi a imperiului edificat de aceasta. Fără această decizie – cu siguranţă izvorîtă din conştiinţa acută a interdependenţei tuturor componentelor şi proceselor istorice pe care le codifică legislaţia, dar şi din insatisfacţia crescîndă faţă de opera predecesorilor săi, inclusiv a celor mai iluştri dintre ei, cum era marele Niebuhr (pe care nu s-a sfiit să-l critice cu asprime) –, Istoria romană nu ar fi fost concepută niciodată de Mommsen. Pe de altă parte, a doua ruptură majoră faţă de tradiţia care l-a precedat a fost organizarea şi instituţionalizarea cercetărilor de echipă. Astăzi, cînd atîtea institute, centre de cercetare, catedre şi academii publică atît de frecvent rezultatele unor cercetări colective (dicţionare, corpora de documente etc.), această idee ne e atît de familiară, încît nu mai avem reprezentarea revoluţiei intelectuale şi academice pe care Mommsen a declanşat-o în acest fel. Dar la jumătatea secolului al XIX-lea aproape că nu exista, mai ales în domeniul ştiinţelor umaniste, alt model în afara travaliului solitar, aşa încît eventuala glorie care ar fi încununat reuşita nu era împărţită cu nimeni. Or, Mommsen, confruntat cu multitudinea problemelor pe care le ridicau atît de necesara culegere şi editarea critică a documentelor epigrafice, pe care progresul fulgurant al arheologiei secolului al XIX-lea le sporea atunci în progresie geometrică, imaginează o instituţionalizare a ştiinţelor şi o ierarhie a echipelor de lucru care inaugurează un nou model al cunoaşterii şi al progresului acesteia. Patru decenii mai tîrziu, în 1890, cînd marea operă a editărilor colective îşi arătase din plin roadele, în discursul ţinut cu ocazia primirii lui Adolf Harnack în Academia Prusacă, Mommsen avea să formuleze conceptul echipelor de cercetare pe care îl aproxima încă din anii de formare italiană: „Asemenea marelui stat modern (der Großstaat), asemenea marii industrii moderne (die Großindustrie), tot astfel şi marea ştiinţă modernă (die Großwissenschaft), realizată de mulţi, dar condusă de o singură minte directoare, este un element necesar al dezvoltării culturii noastre”.

Pînă la punerea efectivă în operă a acestei Großwissenschaft, Mommsen elaborează şi publică neobosit opere personale, adună texte epigrafice, nu doar cu caracter juridic, ci şi inscripţii care atestă dialectele înrudite cu latina, alcătuieşte cataloage ale monedelor antice, afirmîndu-se tot mai mult, el însuşi, ca un adevărat institut de cercetări istorice. Tot în aceşti ani, se împrieteneşte cu mari erudiţi ai Italiei din acea vreme, cum au fost Bartolomeo Borghesi, epigrafist şi numismat de renume, sau Giovanni Battista de Rossi, care cerceta atunci catacombele Romei şi vechile inscripţii creştine. Dintre cele peste 80 de titluri elaborate şi publicate doar în aceşti trei ani ai studiilor italiene se distinge culegerea de inscripţii descoperite în, pe atunci, Regatul Neapolelui, un corpus regional care avea să servească drept model pentru marele proiect al unui Corpus Inscriptionum Latinarum. Profunda cunoaştere a surselor foarte variate pe care se poate întemeia studiul istoriei şi atenţia – neobişnuită pînă la el – pe care o acorda surselor non-literare, dar şi capacitatea singulară de a asocia şi corela informaţii extrem de disparate pentru a înţelege în profunzime procesele istorice şi de a vedea, prin prisma acestor fragmente, tabloul întregului au fost, fără nici o îndoială, fundamentul contribuţiei