jocurile mărunte ale politicii cotidiene, acţionând mai degrabă ca un arbitru. Cancelarul era premierul. Deşi Hitler fusese desemnat cancelar, partidul său nazist nu deţinea majoritatea în Reichstag – parlamentul german –, aşa că, pe moment, celelalte partide puteau înfrâna excesele naziştilor.

Tata vorbi cu dezgust, de parcă ar fi fost silit să menţioneze ceva respingător, precum deşeurile menajere:

— „El nu a părut să se simtă în apele sale în ţinuta oficială.”

Mama Carlei sorbi din cafea şi se uită pe fereastră, ca şi cum ar fi interesat-o oamenii care se grăbeau să ajungă la serviciu, cu fulare la gât şi cu mănuşi în mâini. Şi ea pretindea că ar fi calmă, dar Carla ştia că nu făcea decât să aştepte momentul prielnic.

Menajera Ada stătea la masa de tocat, cu şorţul pe ea, tăind brânză. Îi puse Tatei o farfurie în faţă, dar acesta o ignoră.

— „Herr Hitler a fost cât se poate de fermecat de Elisabeth Cerruti, rafinata soţie a ambasadorului italian, care a purtat o rochie de seară din catifea roz şi o blană de zibelină.”

Mama scria mereu despre felul în care erau îmbrăcaţi oamenii. Spunea că asta îi ajută pe cititori să şi-i imagineze. Avea şi ea haine elegante, dar erau vremuri grele şi nu îşi mai cumpărase ceva nou de ani buni. În această dimineaţă purta o rochie bleumarin din caşmir, de-o seamă cu Carla probabil, care o făcea să arate suplă şi elegantă.

— „Signora Cerruti, evreică, este o fascistă înfocată, aşa că au vorbit minute în şir. Oare l-o fi implorat pe Hitler să înceteze campania de ură împotriva evreilor?”

Tata trânti revista de masă.

„Şi uite aşa începe”, se gândi Carla.

— Îţi dai seama că naziştii se vor înfuria, rosti el.

— Aşa şi sper, replică Mama cu răceală. În ziua în care vor fi mulţumiţi de articolele mele, o să mă las de scris.

— Devin periculoşi dacă îi întărâţi.

Ochii Mamei scânteiară cu mânie.

— Să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti de sus, Walter. Ştiu că sunt periculoşi – de aceea sunt împotriva lor.

— Pur şi simplu nu văd ce rost are să îi înfurii.

— Şi tu îi ataci în Reichstag.

Tata era parlamentar din partea Partidului Social Democrat.

— Eu particip la dezbateri cu argumente.

„Da, tipic”, se gândi Carla. Tata avea o fire raţională, precaută, şi respect faţă de lege. Mama avea stil şi umor. El îşi atingea scopurile printr-o perseverenţă discretă; ea o făcea prin farmec şi îndrăzneală. Nu aveau să cadă de acord nici în ruptul capului.

Tata adăugă:

— Eu nu-i scot din minţi pe nazişti.

— Poate că nu-i scoţi fiindcă nu îi deranjezi prea tare.

Pe Tata îl enervau remarcile ei usturătoare. Ridică tonul:

— Şi crezi că tu îi deranjezi cu glumele tale?

— Eu îi iau peste picior.

— Preferi să faci asta în loc să foloseşti argumente?

— Cred că este nevoie de ambele.

Tata se enervă şi mai tare.

— Dar, Maud, nu vezi că te expui riscurilor şi îţi expui şi familia?

— Dimpotrivă: adevăratul pericol este să nu-i iei peste picior pe nazişti. Ce viaţă ar duce copiii noştri dacă Germania ar deveni un stat fascist?

Genul acesta de discuţie o neliniştea pe Carla. Nu putea suporta gândul că familia ei este în pericol. Viaţa trebuia să continue ca şi până atunci. Îşi dorea să poată sta în acea bucătărie nenumărate dimineţi, cu părinţii ei faţă în faţă la masa de pin, cu Ada la masa de tocat şi cu fratele ei, Erik, tropăind la etaj, întârziind din nou la micul dejun. De ce trebuia să se schimbe ceva?

Ascultase discuţii politice la fiecare mic dejun, de când se ştia, şi credea că înţelege ce făceau părinţii ei şi cum plănuiau ei să facă din Germania un loc mai bun pentru toată lumea. Dar, în ultima vreme, ei începuseră să vorbească în alţi termeni. Păreau să creadă că îi păştea un pericol cumplit, iar Carla nu-şi putea închipui care era acesta.

Tata zise:

— Dumnezeu ştie că fac tot posibilul ca să-i ţin în frâu pe Hitler şi şleahta lui!

— Şi eu fac la fel. Însă, când o faci tu, ai impresia că urmezi o cale cumpătată. Chipul Mamei se înăspri de obidă când adăugă: Iar când o fac eu, sunt acuzată că îmi pun familia în pericol.

— Din motive întemeiate, replică Tata.

Cearta abia acum se încingea, însă în clipa aceea coborî Erik, tropăind pe scări ca un cal şi intrând împleticindu-se în bucătărie, cu geanta de şcoală atârnată pe umăr. Avea 13 ani – fiind cu doi ani mai mare decât Carla – şi deasupra buzei de sus începuseră să-i răsară fire negre şi dizgraţioase de păr. Când erau mici, Carla şi Erik se jucau mereu împreună; însă acele vremuri erau acum apuse, căci – de când se înălţase – el începuse să o trateze de parcă ar fi fost proastă şi copilăroasă. De fapt, ea era mai isteaţă decât el, ştiind multe lucruri pe care el nici nu le pricepea, cum ar fi perioada menstruală lunară a femeilor.

— Cum se numeşte ultima melodie pe care ai cântat-o? i se adresă el Mamei.

Pianul îi trezea adeseori dimineaţa. Era un model Steinway – moştenit, odată cu casa, de la părinţii Tatei. Mama cânta la el dimineaţa, întrucât în timpul zilei era prea ocupată, iar seara prea obosită. În dimineaţa aceea interpretase o sonată de Mozart şi apoi o piesă de jazz.

— Se numeşte Tiger Rag, îi zise ea lui Erik. Vrei nişte brânză?

— Jazzul este decadent, spuse Erik.

— Nu fi tont!

Ada îi dădu lui Erik o farfurie cu brânză şi cu un cârnat tăiat felii, iar el începu să înfulece. Manierele lui i se păreau execrabile Carlei.

Tata arboră o expresie severă.

— Cine ţi-a mai zis şi tâmpenia asta, Erik?

— Hermann Braun zice că jazzul nu înseamnă muzică, ci doar nişte negrotei care fac gălăgie.

Hermann era cel mai bun prieten al lui Erik; tatăl lui era membru al Partidului Nazist.

— Hermann ar trebui să încerce mai întâi să interpreteze el o piesă.

Tata se uită la Mama şi chipul i se îmblânzi. Ea îi zâmbi. El continuă:

— Mama ta a încercat să mă înveţe să cânt ragtime, cu mulţi ani în urmă, dar nu am reuşit să prind ritmul.

Mama râse.

— A fost ca şi cum ai fi încercat să înveţi o girafă să meargă pe patine cu rotile.

Cearta