Însă acum Erik era pus pe harţă.

— Negrii sunt o rasă inferioară, rosti el sfidător.

— Mă îndoiesc, replică Tata cu răbdare. Dacă un negru ar fi crescut într-o casă cumsecade, plină cu cărţi şi tablouri, şi ar fi trimis la o şcoală costisitoare, cu profesori buni, s-ar putea să devină mai inteligent decât tine.

— Este ridicol! protestă Erik.

Mama interveni:

— Nu-ţi face tatăl ridicol, nătăfleţule!

Vorbea pe un ton blând: îşi consumase toată mânia în disputa cu Tata. Acum părea doar dezamăgită şi istovită.

— Nu ştiţi ce spuneţi, nici tu, nici Hermann Braun.

Erik ripostă:

— Dar rasa ariană trebuie să fie superioară! Noi stăpânim lumea!

— Prietenii tăi nazişti nu ştiu deloc istorie, spuse Tata. Vechii egipteni au construit piramidele pe vremea când germanii încă trăiau în peşteri. Arabii au stăpânit lumea în Evul Mediu; musulmanii făceau algebră în timp ce prinţii germani nu ştiau nici măcar să-şi scrie numele. Nu are nimic de-a face cu rasa.

Carla se încruntă şi zise:

— Atunci, cu ce are de-a face?

Tata o privi cu drag.

— Este o întrebare foarte bună, iar faptul că ai pus-o arată ce fată deşteaptă eşti.

Ea se lumină la faţă de plăcere la auzul laudei lui.

— Civilizaţiile se înalţă şi se prăbuşesc – chinezii, aztecii, romanii –, dar nimeni nu ştie cu adevărat care-i motivul.

— Haide, mâncaţi şi îmbrăcaţi-vă, interveni Mama. Se face târziu.

Tata îşi scoase ceasul din buzunarul vestei şi ridică din sprâncene.

— Nu-i târziu.

— Trebuie să o duc pe Carla acasă la familia Franck, îi explică Mama. Şcoala fetelor este închisă azi – trebuie reparată soba sau ceva de genul ăsta – şi Carla o să stea azi cu Frieda.

Frieda Franck era cea mai bună prietenă a Carlei. Şi mamele lor erau bune prietene. De fapt, în tinereţea lor, mama Friedei, Monika, fusese îndrăgostită de Tata – un fapt amuzant pe care i-l dezvăluise bunica Friedei într-o bună zi, după ce băuse prea mult sekt.

Tata zise:

— De ce nu poate să aibă grijă Ada de Carla?

— Ada are programare la doctor.

— Aa…

Carla se aştepta ca Tata să întrebe ce păţise Ada, dar el dădu din cap de parcă ar fi ştiut deja. Carla ar fi vrut să întrebe chiar ea, dar ceva îi spunea că era mai bine să nu o facă. Îşi propuse să o întrebe pe Mama mai târziu. Apoi, uită imediat de asta.

Tata plecă primul, după ce îmbrăcă un palton negru şi lung. Apoi, Erik îşi puse basca pe cap – aplecând-o cât putu de mult pe ceafă, cum era moda printre prietenii săi – şi ieşi pe uşă în urma Tatei.

Carla şi Mama o ajutară pe Ada să facă curat pe masă. Carla o iubea pe Ada aproape la fel de mult ca pe mama ei. Când Carla era mică, Ada avusese mereu grijă de ea, până când crescuse suficient de mare ca să meargă la şcoală, căci Mama muncise întotdeauna. Ada nu se căsătorise încă. Avea 29 de ani şi o înfăţişare destul de banală, dar avea un zâmbet bun şi frumos. Cu o vară în urmă avusese o aventură cu un poliţist, Paul Huber, dar aceasta nu durase prea mult.

Carla şi mama ei se opriră în faţa oglinzii de pe hol şi îşi puseră pălăriile. Mama nu se grăbea. Îşi alese o pălărie bleumarin de fetru, rotundă şi cu boruri înguste, modelul purtat de toate femeile; însă ea şi-o înclina într-un fel anume, ceea ce o făcea să arate mai şic. În timp ce Carla îşi punea fesul de lână tricotat, se întrebă dacă va avea vreodată gustul mamei sale pentru vestimentaţie. Mama arăta ca o zeiţă a războiului, cu gâtul ei lung, cu bărbia şi pomeţii sculptaţi parcă în marmură albă; era frumoasă, într-adevăr, dar nu arătoasă. Carla avea şi ea părul negru şi ochii verzi, dar semăna mai mult cu o păpuşă umflată decât cu o statuie. Carla o auzise odată pe bunica ei spunându-i Mamei: „Răţuşca ta urâtă o să crească şi o să se transforme într-o lebădă, o să vezi”. Carla încă mai aştepta să se întâmple asta.

După ce se aranjă şi Mama, ieşiră pe uşă. Casa lor se afla într-un şir de case înalte şi elegante din cartierul Mitte, centrul vechi al oraşului, concepute pentru miniştrii de rang înalt şi ofiţerii de armată, precum bunicul Carlei, care lucraseră în clădirile guvernamentale din apropiere.

Carla şi mama ei luară tramvaiul pe Unter den Linden, apoi trenul, de pe Friedrich Strasse până la grădina zoologică. Familia Franck locuia în suburbia Schöneberg, aflată în sud-vest.

Carla spera să îl vadă pe fratele Friedei, Werner, care avea 14 ani. Îi plăcea de el. Uneori, Carla şi Frieda îşi imaginau că se căsătoriseră fiecare cu fratele celeilalte, că erau vecine, iar copiii lor erau prieteni la cataramă. Pentru Frieda era doar un joc, însă – în sinea ei – Carla se gândea serios la asta. Werner era chipeş şi matur, nefiind deloc caraghios precum Erik. În casa păpuşilor din dormitorul Carlei, mama şi tatăl care dormeau în patul dublu în miniatură se numeau Carla şi Werner, însă nimeni nu ştia asta, nici măcar Frieda.

Frieda mai avea un frate, pe nume Axel, în vârstă de şapte ani; însă acesta se născuse cu spina bifida şi trebuia să rămână sub îngrijire medicală permanentă. Era ţinut într-un spital special de la marginea Berlinului.

Mama părea preocupată pe drum.

— Sper că o să fie totul în ordine, murmură ea, mai mult pentru sine, când coborâră din tren.

— Sigur că o să fie în ordine, rosti Carla. O să mă distrez de minune cu Frieda.

— Nu mă refeream la asta. Vorbeam despre paragraful pe care l-am scris despre Hitler.

— Suntem în pericol? Avea dreptate tata?

— Tatăl tău are dreptate de cele mai multe ori.

— Ce o să se întâmple cu noi dacă îi enervăm pe nazişti?

Mama o privi lung, într-un mod ciudat, apoi zise:

— O, Doamne, pe ce lume te-am adus?

Apoi amuţi.

După ce merseră pe jos vreo zece minute, ajunseră la o vilă impunătoare, cu o grădină mare în faţă. Familia Franck era bogată: tatăl Friedei, Ludwig, era patronul unei fabrici ce producea aparate radio. Pe alee