erau parcate două maşini. Cea mare, neagră şi strălucitoare, era a lui Herr Franck. Motorul era pornit şi un nor de aburi albaştri ieşea pe ţeava de eşapament. Şoferul, Ritter, cu pantalonii uniformei îndesaţi în cizme înalte, stătea cu basca în mână, pregătit să le deschidă uşa. Se înclină şi spuse:

— Bună dimineaţa, Frau von Ulrich.

Cealaltă maşină era un model mic şi verde, de două locuri. Un bărbat scund, cu o barbă căruntă, ieşi din casă ţinând o servietă de piele şi îşi duse mâna la pălărie, salutând-o pe Mama în timp ce urca în maşina mai mică.

— Oare de ce a venit doctorul Rothmann aici atât de devreme? se întrebă Mama neliniştită.

Aflară foarte curând, când mama Friedei, Monika, veni la uşă; era o femeie înaltă, cu plete bogate, roşcate. Pe chipul palid i se citea neliniştea. În loc să le invite înăuntru, ea se postă în cadrul uşii pentru a le împiedica să intre.

— Frieda are pojar! zise ea.

— Îmi pare rău să aud asta, răspunse Mama. Cum se simte?

— Oribil. Are febră şi tuşeşte. Dar Rothmann zice că o să se facă bine. Însă momentan este în carantină.

— Desigur. Tu ai făcut pojar?

— Da, când eram mică.

— Şi Werner a făcut – îmi aduc aminte că a avut o iritaţie cumplită. Dar soţul tău?

— Ludi a făcut pojar când era mic.

Femeile îşi întoarseră privirile spre Carla. Ea nu făcuse pojar până atunci. Îşi dădu seama că nu va putea să-şi petreacă ziua cu Frieda.

Carla era dezamăgită, dar Mama părea de-a dreptul debusolată.

— Ediţia de săptămâna asta a revistei este despre alegeri – nu pot să lipsesc de acolo.

Părea tulburată. Toţi oamenii mari aşteptau cu teamă alegerile generale care urmau să se desfăşoare în acea duminică. Mama şi Tata se temeau că naziştii aveau să obţină un rezultat atât de bun, încât avea să le permită să preia controlul deplin asupra guvernului.

— Pe deasupra, o să mă viziteze şi cea mai bună prietenă a mea din Londra. Mă întreb dacă l-aş putea convinge pe Walter să-şi ia liber azi ca să stea cu Carla!

Monika spuse:

— Ce-ar fi să-i telefonezi?

Nu multă lume avea telefon la domiciliu, însă familia Franck se număra printre puţinii privilegiaţi, aşa încât Carla şi mama ei intrară pe hol. Aparatul se afla pe o măsuţă cu picioare fusiforme, exact lângă uşă. Mama ridică receptorul şi rosti numărul biroului Tatei din Reichstag, clădirea parlamentului. Când el veni la telefon, Mama îi explică situaţia. Ascultă câteva clipe, apoi se înfurie.

— Revista mea va îndemna o sută de mii de cititori să militeze pentru Partidul Social Democrat, spuse ea. Chiar ai ceva mai important de făcut azi?

Carla intuia cum avea să se termine discuţia. Tata o iubea mult – şi ea ştia asta –, dar în toţi cei unsprezece ani de viaţă ai fiicei sale, el nu avusese niciodată grijă de ea o zi întreagă. Toţi taţii prietenelor ei erau la fel. Bărbaţii pur şi simplu nu făceau aşa ceva. Însă Mama pretindea uneori că nu ştia regulile după care trăiau femeile.

— Atunci, o voi lua cu mine la birou, zise ea în receptor. Nici nu vreau să mă gândesc ce-o să spună Jochmann.

Herr Jochmann era şeful ei.

— Omul nu-i deloc un feminist, şi asta ca să mă exprim delicat.

Puse apoi receptorul în furcă fără să-şi ia rămas-bun.

Carla ura momentele în care ei se certau – şi era deja a doua oară în ziua aceea. Făcea ca tot universul să i se cutremure. Se temea mai mult de aceste certuri decât de nazişti.

— Haide atunci, îi zise Mama, după care porni spre uşă.

„Nici măcar nu o să-l văd pe Werner”, se gândi Carla abătută.

Chiar atunci tatăl Friedei apăru pe hol – era un bărbat cu pielea trandafirie şi cu o mustăcioară neagră, plin de energie şi voioşie. O salută politicos pe Mama, iar ea se opri puţin ca să schimbe câteva vorbe cu el, timp în care Monika îl ajuta să-şi îmbrace haina neagră cu guler îmblănit.

El se duse apoi în capul scărilor şi strigă:

— Werner! Vezi că plec fără tine!

Îşi puse o pălărie cenuşie de fetru pe cap şi ieşi pe uşă.

— Sunt gata, sunt gata!

Werner coborî treptele în fugă, ca un dansator. Era înalt cât tatăl său, dar mai chipeş, cu părul blond-roşcat lăsat mai lung. Ducea sub braţ o geantă ce părea să fie plină cu cărţi; în cealaltă mână avea o pereche de patine şi o crosă de hochei. Se opri cât să spună, foarte politicos:

— Bună dimineaţa, Frau von Ulrich. Apoi, pe un ton mai colocvial: Bună, Carla. Sora mea are pojar.

Carla simţi că se înroşeşte, fără motiv.

— Ştiu, zise ea.

Încercă să se gândească la ceva fermecător şi amuzant de adăugat, dar nu-i veni nimic în minte.

— Eu nu am făcut pojar, aşa că nu pot să o văd.

— Eu am făcut când eram mic, rosti el, de parcă asta s-ar fi petrecut cândva foarte demult. Acum mă grăbesc, adăugă el pe un ton spăşit.

Carla nu voia să-l piardă din ochi atât de repede. Ieşi afară după el. Ritter îi ţinea portiera din spate deschisă.

— Ce fel de maşină este asta? întrebă Carla.

Băieţii ştiau întotdeauna modelele de maşini.

— O limuzină Mercedes-Benz W10.

— Pare foarte confortabilă.

Surprinse o privire din partea mamei sale, pe jumătate mirată, pe jumătate amuzată.

Werner spuse:

— Vreţi să vă luăm cu noi?

— Mi-ar plăcea.

— Stai să-l întreb pe tata.

Werner îşi băgă capul în maşină şi zise ceva. Carla îl auzi pe Herr Franck replicând:

— Da, da, bine, dar grăbiţi-vă!

Fata se întoarse spre mama ei şi îi spuse:

— Putem merge cu maşina!

Mama ezită o clipă. Nu împărtăşea vederile politice ale lui Herr Franck – el le dădea bani naziştilor –, dar nu avea de gând să refuze un loc în maşina lui caldă într-o dimineaţă atât de friguroasă.

— Ce frumos din partea ta, Ludwig, rosti ea.

Urcară în maşină. În spate era loc pentru patru persoane. Ritter demară încet.

— Presupun că mergeţi pe Koch Strasse? zise Herr Franck pe un ton întrebător.

Multe ziare şi edituri îşi aveau sediul pe această stradă din cartierul Kreuzberg.

— Te rog, nu te deranja pentru mine. E suficient să ne laşi pe Leipziger Strasse.

— Te pot lăsa exact la uşa clădirii, dacă vrei – dar bănuiesc că nu doreşti ca toţi colegii tăi