Spuse aceste cuvinte pe un ton în care se amestecau umorul şi ostilitatea.

Mama îi surâse şăgalnic.

— Nu eşti buhăit, Ludi – doar un pic durduliu.

Îl bătu uşor pe pântecele umflat. El râse.

— Mda, am căutat-o cu lumânarea.

Tensiunea se risipi. Herr Franck ridică tubul acustic şi îi dădu instrucţiuni lui Ritter.

Carla era încântată să se afle în aceeaşi maşină cu Werner şi voia să profite de acest lucru ca să vorbească cu el, dar la început nu-i veni nimic în minte. Ar fi vrut să-i spună: „Când vei creşte îndeajuns de mare, crezi că ai să vrei să te căsătoreşti cu o fată cu părul negru şi ochii verzi, cu vreo trei ani mai mică decât tine şi isteaţă foc?” În cele din urmă, arătă spre patine şi zise:

— Ai meci astăzi?

— Nu, doar antrenament după ore.

— Pe ce post joci?

Ea nu avea habar de hocheiul pe gheaţă, dar ştia că în jocurile de echipe existau mereu posturi.

— Extremă dreaptă.

— Nu este un sport cam periculos?

— Nu, dacă te mişti repede.

— Probabil că eşti un patinator grozav.

— Mă descurc binişor, rosti el cu modestie.

Carla o surprinse din nou pe mama ei privind-o cu un surâs enigmatic pe chip. Oare îşi dăduse seama de sentimentele Carlei pentru Werner? Carla se îmbujoră din nou.

Apoi, maşina se opri în faţa şcolii, iar Werner coborî.

— La revedere! spuse el, fugind apoi pe poartă în curtea şcolii.

Ritter demară din nou, pornind de-a lungul malului sudic al canalului Landwehr. Carla se uită la barje, la încărcăturile lor de cărbune acoperite de zăpadă ca nişte munţi. Se simţea uşor dezamăgită. Izbutise să petreacă mai mult timp împreună cu Werner, insinuând că ar vrea să vină cu maşina, apoi pierduse vremea vorbind despre hochei pe gheaţă. Despre ce altceva ar fi vrut să vorbească cu el? N-ar fi putut spune cu siguranţă.

Herr Franck îi zise Mamei:

— Ţi-am citit editorialul din Democratul.

— Sper că ţi-a plăcut.

— Am fost dezamăgit să constat că scrii cu atât de puţin respect faţă de cancelarul nostru.

— Crezi că jurnaliştii ar trebui să scrie cu respect despre politicieni? replică Mama amuzată. E o idee radicală. Presa nazistă ar trebui să fie mai politicoasă faţă de soţul meu! Nu cred că le surâde ideea.

— Nu despre toţi politicienii, evident, rosti Franck iritat.

Traversară intersecţia aglomerată din Potsdamer Platz. Maşinile şi tramvaiele se amestecau cu căruţele şi cu pietonii într-o harababură fără margini.

Mama zise:

— Nu este mai bine ca presa să poată critica pe toată lumea, fără discriminare?

— O idee minunată, admise el. Însă voi, socialiştii, trăiţi într-o lume ideală. Oamenii pragmatici ştiu că Germania nu poate trăi din idei. Oamenii au nevoie de pâine, încălţări şi cărbune.

— Sunt complet de acord, spuse Mama. Şi mie mi-ar prinde bine nişte cărbune în plus. Dar îmi doresc ca Erik şi Carla să fie cetăţeni într-o ţară liberă.

— Supraestimezi importanţa libertăţii. Libertatea nu îi face pe oameni mai fericiţi. Ei preferă conducători puternici. Eu vreau ca Werner, Frieda şi bietul Axel să crească într-o ţară mândră, disciplinată şi unită.

— Şi, ca să fim uniţi, avem nevoie de derbedei tineri în cămăşi brune care să bată negustori evrei bătrâni?

— Politica este dură. Nu avem ce face în privinţa asta.

— Ba dimpotrivă, tu şi cu mine suntem lideri, Ludwig, chiar dacă în feluri diferite. Este responsabilitatea noastră să facem ca politica să nu mai fie atât de dură şi de violentă, ci mai degrabă cinstită şi raţională. Dacă nu facem asta, înseamnă că nu ne achităm de îndatoririle noastre patriotice.

Herr Franck fierbea.

Carla nu ştia prea multe despre bărbaţi, dar îşi dădea seama că le displăcea ca o femeie să le facă morală cu privire la îndatoririle lor. Mama probabil că uitase să îşi activeze şarmul ei obişnuit în acea dimineaţă. Însă toată lumea era încordată. Alegerile care băteau la uşă îi ţineau pe toţi ca pe ace.

Maşina ajunse în Leipziger Platz.

— Unde vreţi să vă las? rosti Herr Franck cu răceală.

— Aici este bine, zise Mama.

Franck bătu în geamul despărţitor. Ritter opri maşina şi se grăbi să deschidă portiera.

Mama spuse:

— Sper ca Frieda să se însănătoşească grabnic.

— Îţi mulţumesc.

Coborâră din maşină, iar Ritter închise portiera.

Mai aveau de mers câteva minute până la birou, însă era clar că Mama nu mai dorise să rămână în maşină. Carla spera că Mama nu avea de gând să se certe în permanenţă cu Herr Franck. Asta ar fi putut însemna să-i vadă mult mai rar pe Frieda şi pe Werner. Şi nu i-ar fi plăcut deloc aşa ceva.

Porniră la drum cu pas grăbit.

— Încearcă să fii cuminte la birou, îi zise Mama.

Nota de rugăminte sinceră din glasul ei o emoţionă pe Carla, făcând-o să se simtă ruşinată pentru că îi provoca bătăi de cap mamei sale. Îşi promise să se comporte ireproşabil.

Mama salută câţiva oameni pe drum – avea acea rubrică de când se ştia Carla, aşa că era foarte cunoscută în lumea presei. Toţi îi spuneau „Lady Maud”, în engleză.

În apropierea clădirii în care îşi avea sediul Democratul, văzură o figură cunoscută: sergentul Schwab. Acesta luptase alături de Tata în Marele Război şi purta încă tunsoarea scurtă, soldăţească. După război lucrase ca grădinar, mai întâi pentru bunicul Carlei, apoi pentru tatăl ei; dar furase bani din poşeta Mamei şi Tata îl concediase. Acum purta uniforma hidoasă a Batalioanelor de Asalt – Cămăşile Brune –, care nu erau de fapt soldaţi, ci nazişti autorizaţi să acţioneze ca trupe auxiliare de poliţie.

Schwab rosti cu glas tare „Bună dimineaţa, Frau von Ulrich!”, de parcă nu ar fi fost deloc ruşinat de faptul că era un hoţ. Nici măcar nu îşi duse mâna la beretă.

Mama înclină cu răceală din cap şi trecu pe lângă el.

— Mă întreb ce caută aici, mormăi ea neliniştită când intrară în clădire.

Revista ocupa primul etaj al unei clădiri moderne de birouri. Carla ştia că acolo nu erau bineveniţi copiii, aşa că spera să poată ajunge în biroul Mamei fără să fie observată. Însă pe scări se întâlniră cu Herr Jochmann. Acesta era un bărbat mătăhălos, cu ochelari cu rame groase la ochi.

— Ce-i asta? se răsti el, cu ţigara în gură. Acum avem şi grădiniţă aici?

Mama nu ripostă la bădărănia lui.

— M-am gândit