la comentariul dumneavoastră de zilele trecute, rosti ea. Cum că tinerii din ziua de azi îşi închipuie că jurnalismul este o meserie nemaipomenită, fără să înţeleagă de fapt ce trudă istovitoare presupune el.

El se încruntă.

— Am zis eu aşa ceva? Mă rog, oricum este adevărat.

— Aşa că am adus-o pe fiica mea aici ca să vadă cum stau lucrurile în realitate. Cred că va fi bine pentru educaţia ei, mai ales dacă va vrea să se facă scriitoare. O să scrie un raport despre vizită şi o să-l prezinte în faţa clasei. Sunt convinsă că veţi fi de acord.

Mama născocea toate acestea din mers, făcând ca totul să sune convingător, se gândi Carla. Mai-mai că-i venea şi ei să creadă. În sfârşit, îşi activase şarmul caracteristic.

Jochmann zise:

— Dar nu ziceai că azi trebuie să vină un oaspete important de la Londra?

— Ba da, Ethel Leckwith, însă ea este o prietenă mai veche a mea – o cunoaşte pe Carla de când era mică.

Jochmann se mai înmuie puţin.

— Hmm… Bine. Avem o şedinţă editorială peste cinci minute, de îndată ce îmi cumpăr ţigări.

— Vi le poate cumpăra Carla. Mama se întoarse spre ea şi zise: Ceva mai jos pe stradă este o tutungerie. Herr Jochmann fumează ţigări Roth-Händle.

— O, asta mă scuteşte de-un drum.

Jochmann îi dădu Carlei o monedă de o marcă.

Mama îi spuse:

— Când te întorci, mă găseşti în capul scărilor, lângă alarma de incendiu.

Îi întoarse spatele şi îl luă de braţ pe Jochmann, debordând de încredere.

— Ediţia de săptămâna trecută mi s-a părut cea mai bună de până acum, îi zise ea în timp ce urcau treptele.

Carla ieşi în fugă în stradă. Mama scăpase basma curată, folosindu-se de amestecul ei caracteristic de îndrăzneală şi flirt. Ea obişnuia să spună: „Noi, femeile, trebuie să apelăm la toate armele pe care le avem la dispoziţie”. Dacă se gândea mai bine, Carla trebuia să admită că folosise ea însăşi tacticile Mamei ca să meargă cu maşina lui Herr Franck.

Poate că semăna cu mama ei, la urma urmei. Era posibil ca acesta să fi fost motivul pentru care Mama îi zâmbise în felul acela straniu: poate că se vedea pe sine, aşa cum fusese cu treizeci de ani în urmă.

La magazin era coadă. Jumătate dintre jurnaliştii din Berlin păreau să-şi cumpere cele de trebuinţă pentru tot restul zilei. Într-un final, Carla cumpără un pachet de Roth-Händle şi se întoarse în clădirea Democratului. Nu-i fu greu să găsească alarma de incendiu – era un mâner mare, prins de perete –, dar Mama nu era în biroul său. Cel mai probabil se dusese la acea şedinţă editorială.

Carla porni de-a lungul coridorului. Toate uşile erau deschise şi majoritatea încăperilor erau pustii, cu excepţia câtorva femei, probabil dactilografe şi secretare. În partea din spate a clădirii, se afla o uşă închisă pe care scria „Sala de conferinţe”. Carla auzi voci ridicate, de bărbaţi certându-se. Ciocăni la uşă, fără să primească răspuns. Ezită un pic, apoi apăsă clanţa şi intră.

Camera era îmbâcsită de fum de ţigară. Vreo nouă-zece oameni stăteau în jurul unei mese lungi. Mama era singura femeie de acolo. Oamenii amuţiră, aparent surprinşi, când Carla se duse până în capul mesei şi îi dădu lui Jochmann ţigările şi restul. Tăcerea lor o făcu să creadă că greşise intrând acolo.

Însă Jochmann zise:

— Mulţumesc.

— Cu plăcere, domnule, rosti ea făcând o uşoară reverenţă, fără vreun motiv anume.

Bărbaţii pufniră în râs. Unul dintre ei spuse:

— Noua ta asistentă, Jochmann?

Şi-atunci, ea îşi dădu seama că era totul în regulă.

Ieşi repede din cameră şi se întoarse în biroul Mamei. Nu îşi scoase haina de pe ea – era prea frig. Se uită împrejur. Pe birou erau un telefon, o maşină de scris şi teancuri de hârtii albe şi indigo. Lângă telefon se afla o fotografie înrămată, înfăţişându-i pe Carla, pe Erik şi pe Tata. Fusese făcută cu vreo doi ani în urmă, într-o zi însorită petrecută la plaja de lângă lacul Wannsee, la 25 de kilometri de centrul Berlinului. Tata purta pantaloni scurţi. Râdeau cu toţii. Asta se întâmpla înainte ca Erik să înceapă să pretindă că este un om mare, serios şi sobru.

În birou mai era o singură fotografie, atârnată de perete, în care apărea Mama alături de eroul social-democrat Friedrich Ebert, primul preşedinte al Germaniei de după război. Fusese făcută cu vreo zece ani în urmă. Carla zâmbi văzând rochia fără forme şi cu talie joasă pe care o purta Mama, ca şi tunsoarea ei băieţească: probabil că aceea era moda pe atunci.

Pe raft se aflau agende, cărţi de telefon, dicţionare în mai multe limbi şi atlase, dar nimic de citit. În sertarul biroului erau creioane, câteva perechi noi de mănuşi, nedespachetate, un pachet de tampoane igienice şi un caiet cu nume şi numere de telefon.

Carla actualiză calendarul de birou, aducându-l la data curentă – luni, 27 februarie 1933. Apoi, puse o foaie de hârtie în maşina de scris. Îşi bătu numele complet, Heike Carla von Ulrich. La vârsta de cinci ani anunţase că nu îi plăcea numele Heike şi că ar vrea ca toată lumea să îi folosească al doilea nume; şi, spre surprinderea ei, familia îi făcuse pe plac.

Fiecare tastă de la maşina de scris făcea ca o tijă metalică să se ridice şi să lovească hârtia printr-o bandă cu tuş, imprimând o literă. Când apăsă din greşeală două taste deodată, tijele se încurcară. Încercă să le despartă, dar nu izbuti. Nu fu de ajutor nici să apese o altă tastă: acum erau trei tije blocate.

Gemu: deja era în încurcătură.

Un zgomot de pe stradă îi distrase atenţia. Se duse la fereastră. Vreo douăsprezece Cămăşi Brune mărşăluiau pe mijlocul drumului, răcnind diverse sloganuri: „Moarte evreilor! Evreii ajung în iad!” Carla nu putea să înţeleagă de ce erau atât de supăraţi pe evrei, care păreau oameni obişnuiţi, deosebiţi doar prin religie. Fu surprinsă să îl vadă pe sergentul Schwab în fruntea trupei. Îi păruse rău pentru el când fusese dat afară, fiindcă ştia cât de greu era să-ţi găseşti o slujbă. Erau milioane de oameni care-şi căutau de lucru în Germania. Tata zicea că era din cauza crizei. Însă Mama