— Cum putem ţine în casă pe cineva care fură?

Acum, scandau altceva. „Faceţi zob ziarele evreieşti!”, strigau ei la unison. Unul dintre ei azvârli cu ceva şi o legumă stricată se izbi de uşa unui ziar naţional. Apoi, spre groaza Carlei, ei se întoarseră spre clădirea în care se afla şi ea.

Se dădu înapoi şi trase cu ochiul pe la marginea ramei de la fereastră, sperând că nu va fi zărită. Ei se opriră în faţa clădirii, scandând în continuare. Unul aruncă o piatră. Aceasta lovi geamul la care stătea Carla, fără să îl spargă, însă ea tot scăpă un mic strigăt de frică. O clipă mai târziu, în încăpere intră una dintre dactilografe, o tânără cu beretă roşie.

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea, apoi se uită pe fereastră. La naiba!

Cămăşile Brune intrară în clădire, iar Carla auzi tropotul bocancilor pe scări. Era speriată: ce voiau să facă?

Sergentul Schwab intră în biroul Mamei. Şovăi, văzându-le pe cele două femei, apoi păru să-şi vină în fire. Ridică maşina de scris şi o azvârli în geam, spărgându-l.

Carla şi dactilografa ţipară.

În prag apărură şi alte Cămăşi Brune, scandându-şi sloganurile. Schwab o înşfacă pe dactilografa de braţ şi zise:

— Şi-acum, drăguţo, unde-i seiful biroului?

— La arhivă! rosti ea înspăimântată.

— Arată-mi.

— Da, orice!

El o împinse afară din cameră.

Carla izbucni în plâns, apoi se opri. Se gândi să se ascundă sub birou, dar ezită să o facă. Nu voia să le arate cât de speriată era. Ceva în sinea ei o îndemna să îi sfideze.

Dar ce putea face? Se hotărî să o avertizeze pe Mama.

Se duse în pragul uşii şi aruncă o privire pe hol. Cămăşile Brune intrau şi ieşeau din birouri, dar nu ajunseseră până în capătul coridorului. Carla nu ştia dacă oamenii din sala de conferinţe auziseră gălăgia. Fugi cât putu de repede de-a lungul holului, dar se opri când auzi un ţipăt. Se uită într-o cameră şi îl văzu pe Schwab zgâlţâind-o pe dactilografa cu beretă roşie şi zbierând:

— Unde-i cheia?

— Nu ştiu, jur că spun adevărul! ţipa dactilografa.

Carla era revoltată. Schwab nu avea niciun drept să se poarte aşa cu o femeie. Strigă la el:

— Dă-i drumul, Schwab, hoţule!

Schwab o privi cu ură şi ea simţi deodată o spaimă şi mai mare. Apoi, privirea lui se aţinti asupra cuiva din spatele ei şi el spuse:

— Ia plodu’ ăla de-acolo, la naiba!

Ea simţi cum este săltată de pe podea.

— Eşti o evreică mică? auzi o voce de bărbat. Aşa pari, cu părul ăsta negru al tău.

Asta o înspăimântă.

— Nu sunt evreică! strigă ea.

Cămaşa Brună o duse în capătul coridorului şi o lăsă în biroul Mamei. Ea se împletici şi căzu la podea.

— Stai aici, îi zise el, apoi plecă.

Carla se ridică în picioare. Nu era rănită. Holul era acum plin de Cămăşi Brune şi nu putea ajunge la mama ei. Dar trebuia să ceară ajutor de la cineva.

Se uită afară, prin geamul spart. Pe stradă se adunase deja o mică mulţime. Doi poliţişti stăteau printre privitori, sporovăind. Carla îi strigă:

— Ajutor! Ajutor, poliţia!

Ei o văzură şi pufniră în râs.

Asta o înfurie, iar mânia îi mai temperă frica. Se uită din nou pe hol. Privirea îi căzu pe alarma de incendiu de pe perete. Întinse mâna şi apucă mânerul.

Ezită puţin. Nu aveai voie să porneşti alarma decât dacă era un incendiu, iar pe perete era un avertisment cu privire la pedepsele aspre care îi aşteptau pe cei care nu se supuneau. În cele din urmă însă, trase mânerul.

Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic. Poate că mecanismul nu funcţiona. Apoi se auzi un sunet strident ca de claxon, înălţându-se şi coborând ritmic, răsunând în toată clădirea.

Oamenii din sala de conferinţe apărură aproape instantaneu în capătul coridorului.

Jochmann ieşi primul.

— Ce dracu’ se întâmplă? rosti el mânios, răcnind ca să acopere sunetul alarmei.

Una dintre Cămăşile Brune spuse:

— Ciorna asta iudeo-comunistă ne-a insultat conducătorul, aşa că o închidem.

— Ieşiţi din birourile mele!

Individul îl ignoră şi se duse într-o cameră alăturată. O clipă mai târziu se auzi un ţipăt de femeie, apoi zgomotul unui birou de oţel răsturnat.

Jochmann se întoarse spre un angajat.

— Schneider, sună imediat la poliţie!

Carla ştia că asta nu avea să fie de ajutor. Poliţia era deja acolo şi nu făcea nimic.

Mama îşi croi drum prin gloata de oameni şi veni în fugă pe hol.

— Eşti teafără? strigă ea.

O cuprinse pe Carla în braţe. Carla nu voia să fie tratată ca un copil, împingându-şi mama la o parte, ea zise:

— Sunt bine, nu-ţi face griji.

Mama se uită împrejur.

— Maşina mea de scris!

— Au azvârlit-o pe geam.

Carla îşi dădu seama că nu avea să mai fie certată pentru că blocase mecanismul.

— Trebuie să ieşim de-aici.

Mama înşfăcă telefonul de birou, apoi o apucă pe Carla de mână şi ieşiră în grabă din cameră.

Nu încercă nimeni să le oprească în timp ce alergau pe scări. În faţa lor, un bărbat bine făcut (probabil unul dintre reporteri) prinsese capul unei Cămăşi Brune la subsuoară şi îl târa afară din clădire. Carla şi mama sa ieşiră după ei. În spatele lor venea o altă Cămaşă Brună.

Reporterul se apropie de cei doi poliţişti, târându-l în continuare pe individ.

— Arestaţi-l pe acest om, rosti el. L-am surprins jefuind biroul. Veţi găsi un borcan de cafea în buzunarul lui.

— Daţi-i drumul, vă rog, spuse poliţistul mai vârstnic.

Fără nicio tragere de inimă, reporterul îi dădu drumul Cămăşii Brune. Camaradul acestuia apăru şi el.

— Cum vă numiţi, domnule? îl întrebă poliţistul pe reporter.

— Mă numesc Rudolf Schmidt şi sunt corespondentul Democratului în parlament.

— Rudolf Schmidt, eşti arestat pentru ultraj la adresa poliţiei.

— Nu fiţi ridicol! L-am prins pe omul acesta furând!

Poliţistul le făcu semn celor două Cămăşi Brune.

— Duceţi-l la secţie.

Indivizii îl înşfăcară pe Schmidt de braţe. El păru să vrea să opună rezistenţă, apoi se răzgândi.

— Toate detaliile acestui incident vor apărea în următoarea ediţie a Democratului! zise el.

— Nu va mai fi nicio ediţie, spuse poliţistul. Luaţi-l de-aici.

O maşină de pompieri sosi în trombă şi din ea coborâră vreo şase pompieri. Şeful lor se răsti la poliţişti:

— Trebuie să evacuăm clădirea.

— Întoarceţi-vă la cazarmă, nu-i niciun incendiu aici, zise poliţistul mai vârstnic. Sunt doar Batalioanele de Asalt care închid o revistă comunistă.

— Nu mă interesează asta, replică pompierul. A fost dată alarma şi prima noastră sarcină