Rostind aceste cuvinte, el îşi conduse oamenii în clădire.

Carla o auzi pe mama sa spunând:

— O, nu!

Se întoarse şi o văzu pe Mama uitându-se fix la maşina sa de scris, care zăcea în locul în care căzuse pe caldarâm. Carcasa metalică se desprinsese, lăsând să se vadă legăturile dintre taste şi tije. Tastatura se strâmbase, un capăt al cilindrului se desprinsese şi clopoţelul care anunţa capătul rândului zăcea puţin mai încolo, pe jos.

Maşinile de scris nu erau obiecte preţioase, dar Mama părea gata-gata să izbucnească în plâns.

Cămăşile Brune şi angajaţii revistei ieşiră din clădire, mânaţi de la spate de pompieri. Sergentul Schwab se împotrivea din răsputeri, răcnind mânios: „Nu-i niciun incendiu!” Însă pompierii îl scoaseră pe sus din clădire.

Jochmann ieşi şi îi spuse Mamei:

— Nu au apucat să provoace prea multe pagube – pompierii i-au oprit la timp. Cel care a tras alarma ne-a făcut un mare serviciu!

Carla fusese îngrijorată că avea să fie mustrată pentru că trăsese alarma fără rost. Acum realiza că procedase corect. O apucă pe mama ei de mână. Asta păru să o smulgă pe Mama din suferinţa prin care trecea. Ea se şterse la ochi cu mâneca – o reacţie neobişnuită care demonstra cât de afectată era: dacă ar fi făcut Carla un asemenea gest, i s-ar fi atras atenţia că trebuie să folosească batista.

— Şi-acum, ce ne facem?

Mama nu zicea niciodată aşa ceva – ea ştia întotdeauna ce era de făcut.

Carla îşi dădu seama că în apropiere mai erau doi oameni. Îşi ridică privirea. Una din persoane era o femeie de-o seamă cu Mama, foarte drăguţă, cu un aer autoritar. Carla o cunoştea, dar nu ştia exact de unde. Lângă ea se afla un băiat destul de tânăr ca să-i fie fiu. Era zvelt, nu foarte înalt, dar arăta ca o vedetă de cinema. Avea un chip frumos, ce ar fi fost de-a dreptul fără cusur dacă nu ar fi avut nasul turtit şi strâmb. Cei doi păreau şocaţi, iar tânărul era livid de furie.

Femeia vorbi prima:

— Bună, Maud, rosti ea în engleză, iar vocea ei i se păru oarecum familiară Carlei. Nu mă mai recunoşti? continuă ea. Sunt Eth Leckwith, iar el este Lloyd.

(II)

Lloyd Williams găsi în Berlin un club de box unde să se antreneze o oră pe câţiva gologani. Clubul se afla într-un cartier muncitoresc numit Wedding, la nord de centrul oraşului. Se antrenă cu măciucile şi cu mingea medicinală, sări coarda, lovi sacul de box, apoi îşi puse casca pe cap şi făcu cinci ture în jurul ringului. Antrenorul de la club îi găsi un partener de antrenament, un german de-o seamă cu el şi cam din aceeaşi categorie, semimijlocie. Germanul avea o lovitură rapidă şi surprinzătoare cu care îl nimeri pe Lloyd de câteva ori, asta până când lui Lloyd îi intră un croşeu de stânga şi îl culcă la pământ.

Lloyd crescuse într-un cartier aspru, East End din Londra. La 12 ani fusese bătut la şcoală.

— Şi eu am păţit la fel, îi zisese tatăl său vitreg, Bernie Leckwith. Dacă eşti cel mai isteţ din şcoală, se iau de tine toţi derbedeii.

Tata era evreu – mama lui vorbea doar idiş. El îl dusese pe Lloyd la Clubul de Box Aldgate. Ethel se împotrivise, dar Bernie se impusese, ceea ce nu se întâmpla prea des.

Lloyd învăţase să se mişte repede şi să lovească puternic şi nimeni nu se mai luase de el. Tot aşa se alesese şi cu nasul spart, care îi mai diminua puţin aspectul chipeş. Şi îşi descoperise un talent. Avea reflexe rapide şi un spirit bătăios, ceea ce îi adusese multe victorii în ring. Antrenorul era dezamăgit că el voia să meargă la Universitatea Cambridge, în loc să urmeze o carieră de profesionist.

Făcu un duş şi se îmbrăcă din nou în costum, apoi se duse într-un bar de muncitori, îşi luă o halbă de bere şi se aşeză la o masă ca să-i scrie surorii sale vitrege, Millie, despre incidentul cu Cămăşile Brune. Millie îl invidia pentru că venise în această excursie cu mama lor, iar el îi promisese că îi va raporta tot ce se întâmplă.

Lloyd fusese tulburat de încăierarea la care asistase în acea dimineaţă. Politica făcea parte din viaţa lui de zi cu zi: mama lui fusese deputată în Camera Comunelor, tatăl său era consilier local în Londra şi el era preşedintele filialei din Londra a Ligii Tineretului Laburist. Însă pentru el totul se rezuma la dezbateri şi alegeri – până azi. Nu mai văzuse niciodată un birou devastat de golani în uniformă, sub privirile îngăduitoare ale poliţiei. Era o politică fără mănuşi, iar asta îl şoca.

„Oare s-ar putea întâmpla aşa ceva şi în Londra, Millie?” scrise el. Primul impuls era să creadă că nu ar fi fost posibil. Însă Hitler avea admiratori printre industriaşii şi patronii de ziare britanici. Cu numai câteva luni în urmă, nemernicul de Sir Oswald Mosley (deputat în Camera Comunelor) fondase Uniunea Britanică a Fasciştilor. La fel ca naziştii, şi ei patrulau pe străzi în uniforme militare. Ce mai urma?

Încheie scrisoarea şi o împături, apoi luă trenul înapoi spre centrul oraşului. El şi mama lui trebuiau să se întâlnească cu Walter şi cu Maud von Ulrich la cină. Lloyd auzise toată viaţa de Maud. Ea şi mama sa erau, în mod neaşteptat, prietene: Ethel începuse să lucreze ca menajeră în conacul familiei lui Maud. Apoi, fuseseră sufragete împreună, militând pentru acordarea dreptului de vot femeilor. În timpul războiului, publicaseră un ziar feminist, Soţia soldatului. După aceea se certaseră pe teme politice şi relaţia lor se răcise.

Lloyd îşi amintea foarte clar vizita familiei von Ulrich la Londra în 1925. Avea pe atunci 10 ani, fiind suficient de mare cât să se simtă stânjenit pentru că nu ştia germana, în vreme ce Erik şi Carla, care aveau cinci, respectiv trei ani, erau bilingvi. Acela fusese momentul împăcării dintre Ethel şi Maud.

Îşi croi drum spre restaurant – Bistro Robert. Interiorul era în stil