Art Deco, cu scaune şi mese dreptunghiulare şi cu lampadare de fier lucrate cu grijă, cu abajururi din sticlă colorată; însă lui îi plăceau şerveţelele albe şi apretate de lângă farfurii.

Ceilalţi trei erau deja acolo. Femeile îţi luau imediat ochii, îşi dădu el seama în timp ce se apropia de masă: cu posturi şi ţinute elegante, atrăgătoare şi sigure pe ele. Primeau priviri admirative de la ceilalţi oameni din local. Se întrebă cât de mult din simţul estetic al mamei sale fusese împrumutat de la prietena ei aristocrată.

După ce comandară, Ethel le explică scopul vizitei.

— Mi-am pierdut locul în parlament în 1931, zise ea. Sper să îl recâştig la următoarele alegeri, dar între timp trebuie să îmi câştig cumva existenţa. Din fericire, Maud, tu m-ai învăţat să fiu jurnalistă.

— Nu te-am învăţat prea multe, replică Maud. Ai un talent înnăscut.

— Scriu o serie de articole despre nazişti pentru News Chronicle şi am contract să scriu o carte pentru un editor pe nume Victor Gollancz. L-am adus pe Lloyd pe post de translator – el studiază franceza şi germana.

Lloyd remarcă zâmbetul ei plin de mândrie şi se simţi nevrednic de el.

— Abilităţile mele de translator nu au fost încă puse la încercare, rosti el. Până acum am întâlnit doar oameni ca dumneavoastră, care vorbesc o engleză fără cusur.

Lloyd comandă şniţel vienez, ceva ce nu văzuse niciodată în Anglia. I se păru delicios.

În timp ce mâncau, Walter îl întrebă:

— Nu ar trebui să fii acum la şcoală?

— Mama a zis că aşa o să învăţ mai repede germana, iar cei din conducerea şcolii i-au dat dreptate.

— Ce-ar fi să vii să lucrezi pentru mine în Reichstag o vreme? Fără plată, mă tem, dar vei avea ocazia să vorbeşti în germană toată ziua.

Lloyd era încântat.

— Ar fi minunat! O oportunitate extraordinară!

— Asta dacă Ethel se poate lipsi de tine, adăugă Walter.

Ea zâmbi.

— Desigur, cu condiţia să mi-l laşi la dispoziţie atunci când am nevoie de el.

— Fireşte.

Ethel se întinse peste masă şi atinse mâna lui Walter. Era un gest intim şi Lloyd realiză că legătura dintre cei trei era foarte strânsă.

— Eşti foarte cumsecade, Walter, spuse ea.

— Nu. Doar că nu strică niciodată să ai un asistent tânăr şi inteligent care să înţeleagă jocul politic.

Ethel zise:

— Nu sunt sigură că mai înţeleg cum funcţionează jocul politic acum. Ce Dumnezeu se petrece în Germania?

Maud zise:

— Ne-am descurcat rezonabil pe la jumătatea anilor ’20. Aveam un guvern democrat şi o economie în plină creştere. Dar totul a fost dat peste cap de crahul de pe Wall Street, din 1929. Acum suntem adânciţi în criză.

Glasul îi tremură de amărăciune.

— Sunt câte o sută de oameni care stau la coadă pentru un singur post. Mă uit la feţele lor. Sunt disperaţi. Nu ştiu cum le vor mai pune mâncare pe masă copiilor. Şi apoi vin naziştii, care le oferă speranţă, iar ei îşi zic: ce mai avem de pierdut?

Walter părea să creadă că ea exagerează. Pe un ton ceva mai vesel, el spuse:

— Vestea bună este că Hitler nu a reuşit să atragă de partea sa majoritatea germanilor. La ultimele alegeri, naziştii au obţinut doar o treime din voturi. Este drept că au devenit cel mai mare partid, dar din fericire guvernul lui Hitler este unul minoritar.

— De aceea a cerut organizarea unui nou scrutin, interveni Maud. Are nevoie de o majoritate calificată ca să transforme Germania în dictatura brutală pe care şi-o doreşte.

— Şi o va obţine? întrebă Ethel.

— Nu, replică Walter.

— Da, zise Maud.

Walter zise:

— Nu cred că poporul german va vota vreodată pentru instaurarea dictaturii.

— Însă alegerile nu vor fi corecte! exclamă Maud furioasă. Uite ce s-a întâmplat cu revista mea azi. Toţi cei care-i critică pe nazişti sunt în pericol. Şi asta în timp ce propaganda lor este pretutindeni.

Lloyd spuse:

— Dar nu pare să le opună nimeni rezistenţă!

Şi-ar fi dorit să fi ajuns cu câteva minute mai devreme la sediul Democratului în acea dimineaţă, ca să fi pocnit câteva Cămăşi Brune. Îşi dădu seama că îşi încleştase pumnul şi se sili să-l descleşteze. Însă indignarea nu i se stinse.

— De ce nu atacă şi stângiştii sediile publicaţiilor naziste? zise el. Să simtă şi ei pe pielea lor cum este!

— Nu trebuie să răspundem la violenţă tot cu violenţă! rosti Maud cu emfază. Hitler abia aşteaptă un pretext ca să declare stare de necesitate, să suspende drepturile cetăţeneşti şi să-şi azvârle adversarii la închisoare. Glasul ei căpătă accente rugătoare: Trebuie să evităm cu orice chip să-i oferim acest pretext – indiferent cât de greu ar fi.

Terminară de mâncat. Restaurantul începu să se golească. Când se servi cafeaua, li se alătură patronul, vărul lui Walter, Robert von Ulrich, şi maestrul bucătar Jörg. Robert fusese diplomat în cadrul ambasadei austriece de la Londra înainte de Marele Război, în vremea în care Walter lucra la ambasada germană de acolo – şi se îndrăgostea de Maud.

Robert semăna cu Walter, dar era mult mai pedant în înfăţişare – avea un ac de aur la cravată, peceţi la lanţul ceasului şi părul gelat în exces. Jörg era mai tânăr, un bărbat blond cu trăsături delicate şi cu surâs voios. Cei doi fuseseră prizonieri de război în Rusia. Acum locuiau într-un apartament de deasupra restaurantului.

Depănară amintiri de la nunta lui Walter şi a lui Maud, organizată în mare taină în ajunul războiului. Nu avuseseră invitaţi, dar Robert şi Ethel fuseseră cavaler, respectiv domnişoară de onoare. Ethel zise:

— Am servit şampanie la hotel, apoi am sugerat cu tact că Robert şi cu mine vom pleca, iar Walter – ea îşi înăbuşi un chicot de râs –, Walter a spus: „Ah, dar credeam că vom lua cina împreună!”

Maud chicoti.

— Îţi închipui ce încântată am fost să aud asta!

Lloyd se uită în ceaşca de cafea, stânjenit. Avea 18 ani şi era încă virgin, aşa că aceste glume despre luna de miere îl cam stinghereau.

Pe un ton mai sobru, Ethel o întrebă pe Maud:

— Ai mai primit vreo veste de la Fitz?

Lloyd ştia că nunta secretă provocase o ruptură teribilă între Maud şi fratele ei, contele Fitzherbert. Fitz o dezmoştenise, pe motiv că nu îi ceruse lui, capul familiei, permisiunea de a se căsători.

Maud clătină din cap cu tristeţe.

— I-am scris când am